Să nu-mi spui că n-ai observat niciodată. Stai puțin! Se ridică și se apropie de birou, care avea o mulțime de sertărașe și unghere, și se întoarse cu o lupă. Asta o să fie mai bună decât ochelarii mei de citit, spuse ea, privind cu atenție. Și totuși, placa asta de cupru e greu de deslușit. Apropie, apoi depărtă lupa. Blackwell. Îți spune ceva?

― Ah...

De fapt, îmi spunea, ceva dincolo de cuvinte, dar gândul îmi zburase din minte înainte să se închege de tot.

― Văd și câteva litere grecești. Foarte interesant! Doamna Barbour îmi puse inelul la loc în palmă. E o piesă veche, adăugă. Îți poți da seama după patina de pe piatră și după cât e de uzat – vezi? Americanii cumpărau cândva asemenea intalii în Europa, pe vremea lui Henry James73, și le montau apoi în inele. Suvenire ale Marii Călătorii.

― Dacă ei nu mă vor, unde-am să mă duc?

O fracțiune de secundă, doamna Barbour păru luată prin surprindere. Își reveni însă aproape imediat și spuse:

― Ei, n-are rost să-ți faci probleme acum. Oricum, probabil e cel mai bine pentru tine să mai rămâi o vreme la noi și să termini anul, nu? Iar cu inelul, dădu ea din cap spre el, ai grijă și vezi să nu-l pierzi! Îți cam iese de pe deget. Poate ar fi de preferat să-l ții într-un loc sigur în loc să-l porți peste tot.

6

Dar eu l-am purtat. Sau, mai exact, i-am ignorat sfatul de a-l pune într-un loc sigur și am continuat să-l țin în buzunar. Dacă îl luam în palmă, mi se părea greu; dacă îl strângeam în pumn, aurul se încălzea de la mâna mea, dar piatra șlefuită rămânea rece. Greutatea și patina lui, amestecul de sobrietate și strălucire păreau, în mod ciudat, să mă consoleze; dacă îmi concentram suficient de mult atenția asupra lui, avea o putere stranie de a fixa starea mea fluctuantă și de a estompa lumea din jurul meu, dar, în ciuda a toate, refuzam categoric să mă gândesc la proveniența lui.

Refuzam să mă gândesc și la viitorul meu – căci, deși privisem cu spaimă perspectiva unei vieți rurale în Maryland, la mila glacială a bunicilor mei, începeam acum să-mi fac cu adevărat griji despre ce avea să se întâmple cu mine. Toată lumea părea consternată de ideea camerei de hotel, ca și cum Bunicu’ Decker și Dorothy ar fi sugerat să mă mut într-un grajd din spatele casei, dar mie nu mi se părea atât de rea. Îmi dorisem întotdeauna să locuiesc într-un hotel, și, chiar dacă Holiday Inn nu era genul pe care mi-l imaginasem, aveam cu siguranță să mă descurc: hamburgeri aduși pe tavă, un televizor la care plăteam orele de vizionare, piscină vara – nu vedeam nimic chiar atât de rău.

Toată lumea (lucrătorii de la Protecția Copilului, Dave psihiatrul, doamna Barbour) continua să-mi spună că nu puteam locui singur într-un Holiday Inn suburban din Maryland, că, indiferent ce se întâmpla, lucrurile n-aveau să ajungă niciodată până acolo, fără să-și dea seama, aparent, că vorbele lor consolatoare nu făceau decât să-mi sporească neliniștea.

― Ceea ce nu trebuie să uiți, spunea Dave, psihiatrul care-mi fusese repartizat de către municipalitate, este că cineva o să aibă grijă de tine indiferent de situație. Era un tip de vreo treizeci și ceva de ani, îmbrăcat în haine închise la culoare și cu ochelari de soare la modă, care arăta întotdeauna ca și cum tocmai ar fi ieșit de la un cerc de poezie din subsolul vreunei biserici. Pentru că există o grămadă de oameni cărora le pasă de tine și care vor pentru tine tot ce e mai bun.

Devenisem bănuitor față de străinii care-mi vorbeau despre ce e mai bun pentru mine, căci exact asta îmi spuseseră și angajații primăriei înainte să aducă vorba de centrul de plasament.

― Dar... nu mi se pare că bunicii mei greșesc chiar atât de tare, am îndrăznit.

― Greșesc... în ce privință?

― În privința hotelului. S-ar putea să fie un loc potrivit pentru mine.

― Vrei să spui că locuința bunicilor tăi n-ar fi un loc potrivit pentru tine? replică Dave, căruia nu-i scăpa nimic.

― Nu!

Uram felul cum îmi răstălmăcea întotdeauna vorbele.

― Bun atunci. Hai să formulăm lucrurile altfel! Își încrucișă mâinile la piept și se gândi. De ce ai prefera să locuiești la hotel, și nu în casa bunicilor tăi?

― N-am spus asta.

El își lăsă capul într-o parte.

― Nu, dar din felul cum tot aduci vorba de Holiday Inn ca despre o opțiune viabilă, eu înțeleg că acolo ai prefera să locuiești.

― Pare mult mai bine decât într-un centru de plasament.

― Da, se aplecă el spre mine, dar fii atent la ce-ți spun acum! Ai abia treisprezece ani. Și ai rămas nu demult fără principalul tău întreținător. A trăi singur nu este la ora actuală o variantă realistă pentru tine. Vreau să spun că e mare păcat că bunicii tăi se confruntă cu problemele astea de sănătate, dar, crede-mă, sunt convins că vom găsi o soluție mult mai bună după ce bunica ta își revine.

N-am spus nimic. Era evident că nu-i cunoscuse niciodată pe Bunicu’ Decker și pe Dorothy. Deși nici eu nu mă aflasem prea multă vreme în preajma lor,