primul lucru pe care mi-l aminteam era absența completă a oricăror sentimente de rudenie între noi, felul opac în care mă priviseră, de parcă aș fi fost un copil ieșit din mall și rătăcit din întâmplare în curtea lor. Ideea de a merge să locuiesc cu ei era aproape literalmente inimaginabilă, și îmi frământasem creierii încercând să-mi amintesc cât mai multe detalii despre ultima mea vizită în casa lor – oricum nu erau prea multe, pentru că pe atunci aveam șapte sau opt ani. Pe pereți atârnau citate celebre cusute pe gherghef, Dorothy deshidrata alimentele într-un soi de instalație improvizată pe tejgheaua din bucătărie. La un moment dat, după ce Bunicu’ Decker urlase la mine să nu cumva să-mi pun mâinile pe diorama lui feroviară, tata ieșise la o țigară (era iarnă) și nu se mai întorsese în casă.

― Dumnezeule mare! spusese mama când urcaserăm în mașină (fusese ideea ei să mergem să cunoaștem familia tatei), și după asta nu ne mai întorseserăm niciodată.

La câteva zile după oferta camerei la hotel, am primit o ilustrată pe adresa familiei Barbour. (Fac o paranteză: greșesc oare dacă mi se pare că Bob și Dorothy, cum se semnaseră, ar fi trebuit să ia receptorul în mână și să mă sune? Sau să se urce în mașină și să vină până la New York să se îngrijească ei înșiși de mine? N-au făcut însă nici una, nici alta – nu că m-aș fi așteptat neapărat să lase totul baltă și să se repeadă până la mine ca să-mi plângă de milă, dar totuși, ar fi fost frumos din partea lor să mă surprindă cu un mic gest de afecțiune, chiar dacă nu le stătea în fire.)

De fapt, cartea poștală era de la Dorothy („Bob“, vizibil scris tot de mâna ei, fusese înghesuit lângă numele ei la sfârșit). Interesant, plicul părea să fi fost deschis la aburi și lipit la loc – de către doamna Barbour oare? de către tipii de la primărie? –, deși ilustrata însăși avea pe ea exact caligrafia rigidă, tipic europeană, a lui Dorothy, cu liniuțele ei lungi deasupra și dedesubt, pe care o vedeam exact o dată pe an, pe felicitările de Crăciun, o caligrafie al cărei loc – așa cum observase tata odată – părea să fie tabla de la La Goulue74 cu meniul de pește din ziua aceea. Pe față erau o lalea care se apleca, vestejită, și dedesubt, o deviză scrisă cu litere mari: NU EXISTĂ SFÂRȘITURI.

Din puținul pe care mi-l aminteam despre ea, Dorothy nu era genul de femeie care să irosească vorbele, și ilustrata aceasta nu făcea excepție. După o introducere cordială – că îi pare rău pentru pierderea tragică, că se gândește la mine în aceste vremuri de restriște –, se oferea să-mi trimită un bilet de autobuz până la Woodbriar, Maryland, făcând în același timp aluzie la o vagă suferință care îi împiedica pe ea și pe Bunicu’ Decker să „satisfacă toate cerințele“ îngrijirii mele.

― Cerințe? spuse Andy. Zici că i-ai fi cerut zece milioane în bancnote noi-nouțe.

Am tăcut. În mod ciudat, imaginea de pe ilustrată era cea care mă tulburase. Era genul de carte poștală pe care îl găsești la orice magazin din colț, absolut comună, și totuși, o fotografie a unei flori ofilite, oricât de artistică, nu părea obiectul cel mai potrivit de trimis cuiva căruia tocmai îi murise mama.

― Parcă era bolnavă. De ce îți scrie ea?

― Întreabă-mă să te-ntreb!

Îmi pusesem eu însumi aceeași întrebare; părea într-adevăr bizar că bunicul meu adevărat nu catadicsise să scrie nimic, ba nici măcar să se semneze.

― Poate că bunicul tău are Alzheimer, spuse Andy posomorât, și ea îl ține prizonier în propria casă. Ca să-i ia banii. Se întâmplă destul de des cu soțiile mai tinere, să știi.

― Nu cred că are chiar atâția bani.

― Poate că nu, zise Andy, dregându-și vocea ostentativ. Dar setea de putere nu se poate niciodată elimina dintre mobiluri. „Natură, gheare-nsângerate.“75 Poate că nu vrea să te amesteci în povestea cu moștenirea.

― Amice, spuse tatăl lui Andy, ridicând privirea pe neașteptate de pe pagina lui din Financial Times. Nu mi se pare o conversație foarte productivă.

― Ca să fiu sincer, nu văd de ce Theo nu poate să rămână la noi, spuse Andy, dând glas propriilor mele gânduri. Mie îmi face plăcere tovărășia lui, și în camera mea e spațiu destul.

― Bineînțeles că ne-ar plăcea să-l ținem pentru noi, spuse domnul Barbour cu un zel nu chiar atât de spontan și de convingător pe cât mi-ar fi plăcut mie. Dar ce-ar crede familia lui? Din câte știu, sechestrarea de persoane e considerată încă un delict.

― Dar, tati, nu cred că așa stau lucrurile în cazul lui Theo, spuse Andy cu vocea lui enervantă, distantă.

Domnul Barbour se ridică brusc, cu paharul de sifon în mână. Nu avea voie să bea alcool din cauza medicamentelor pe care le lua.

― Theo, am uitat. Tu știi să navighezi?

Mi-a trebuit un moment ca să-mi dau seama la ce se referea.

― Nu.

― Ah, ce păcat! Andy s-a simțit extraordinar anul trecut în tabăra de navigație din Maine, nu-i așa?

Andy nu scoase o vorbă. Îmi spusese de mai multe ori că fuseseră cele mai urâte două săptămâni din viața lui.

― Știi să citești stegulețele marinărești? mă