― Poftim?

― Am în birou o schemă pe care mi-ar face plăcere să ți-o arăt. Nu face fața aia, Andy! Este o informație care îi prinde bine oricărui băiat.

― În mod cert, mai ales dacă are nevoie să facă autostopul de pe mal la remorchere.

― Replicile astea deștepte ale tale sunt extrem de obositoare, spuse domnul Barbour, deși părea mai degrabă distras decât agasat. În plus, se întoarse el spre mine, cred că ai să fii uimit de cât de des apar stegulețele acestea la parade și în filme și, habar n-am, chiar și pe scenă.

Andy se strâmbă.

― Pe scenă, zise el batjocoritor.

Domnul Barbour se răsuci spre el.

― Da, pe scenă. E ceva amuzant aici?

― Mai degrabă pompos.

― Mi-e teamă că eu nu reușesc să văd ce ți se pare ție pompos. E cu siguranță cuvântul pe care l-ar fi folosit străbunica ta. (Bunicul domnului Barbour fusese scos de pe lista oamenilor de vază din orașul său pentru că se căsătorise cu Olga Osgood, o actriță de film de mâna a treia.)

― Exact asta voiam și eu să spun.

― Atunci cum crezi tu că ar trebui să vorbesc?

― De fapt, tati, ceea ce aș prefera să aflu este când ai văzut tu ultima oară stegulețe marinărești într-un spectacol de teatru – de orice fel.

― South Pacific76, spuse domnul Barbour cu iuțeală.

― În afară de South Pacific.

― Pledoarie încheiată.

― Cred că tu și mama nici măcar n-ați văzut South Pacific.

― Dumnezeule mare, Andy!

― Ei, da, bine, și chiar dacă l-ați văzut. Un singur exemplu nu e un argument suficient.

― Refuz să continui această conversație absurdă. Vino-ncoace, Theo!

7

Din clipa aceea, am început să-mi dau toată silința să fiu un bun musafir: să-mi fac patul dimineața, să spun întotdeauna „mulțumesc“ și „vă rog“ și să fac tot ce știam că ar fi vrut mama să fac. Din nefericire, căminul familiei Barbour nu era genul de gospodărie unde îți puteai arăta recunoștința stând cu frații mai mici sau participând la spălatul vaselor. Între femeia care venea să aibă grijă de plante – o meserie deprimantă, pentru că, din cauza luminii puține din apartament, majoritatea mureau – și secretara domnului Barbour, a cărei principală însărcinare părea să fie rearanjarea constantă a dulapurilor și a colecției de porțelanuri, vreo opt oameni veneau să lucreze aici, angajați de stăpânii casei. (Când o întrebasem pe doamna Barbour unde era mașina de spălat, ea mă privise ca și cum aș fi cerut leșie și slănină ca să fierb săpun de rufe.)

Dar, deși nu mi se cerea să fac nimic, efortul de a mă integra în stilul lor de viață rafinat și complicat îmi cerea o încordare imensă. Încercam cu disperare să mă pierd în fundal – să mă strecor invizibil printre vasele chinezești imprimate ca un pește într-un recif de corali –, și totuși păream să atrag, fără să vreau, atenția asupra mea de o sută de ori pe zi: pentru că trebuia să cer fiecare mărunțiș, fie că era vorba de prosop, plasture sau ascuțitoare; pentru că, neavând cheie, trebuia să sun la ușă de fiecare dată când veneam și plecam; chiar și prin strădania mea bine intenționată de a-mi face patul dimineața (era mai bine s-o las pe Irenka sau pe Esperanza, îmi explică doamna Barbour, pentru că ele erau obișnuite și se descurcau mai bine la colțuri). Am spart un ornament în formă de floare de pe un cuier vechi trântind o ușă de perete; de două ori am reușit să pornesc din greșeală alarma antifurt; ba chiar am intrat din greșeală în dormitorul domnului și doamnei Barbour într-o noapte când căutam baia.

Din fericire, părinții lui Andy erau atât de puțin acasă, încât prezența mea nu părea să-i deranjeze prea mult. În afară de cazul când își întreținea oaspeții, doamna Barbour era plecată de pe la ora 11 dimineața, apărând preț de vreo două ore înainte de masa de seară, ca să bea un gin cu lămâie și să facă ceea ce ea numea „un pic de baie“, și apoi din nou până când ne duceam la culcare. Pe domnul Barbour îl vedeam încă mai rar, cu excepția sfârșitului de săptămână și a clipelor când, întors de la muncă, ședea cu paharul de sifon înfășurat în șervet, așteptând-o pe doamna Barbour să se îmbrace pentru ieșirea de seară.

Problema cea mai mare cu care mă confruntam erau frații lui Theo. Deși, din fericire, Platt plecase să terorizeze copiii mai mici de la Groton, Kitsey și băiatul cel mai mic, Toddy, care avea numai șapte ani, nu vedeau deloc cu ochi buni prezența mea acolo, căci ea uzurpa și puțin atenție pe care o primeau de la părinții lor. Au avut loc numeroase accese de furie și bosumflări, ochi dați peste cap și chicoteli răutăcioase din partea lui Kitsey, precum și un tărăboi la un moment dat, derutant (pentru mine) și niciodată complet elucidat, când ea s-a plâns prietenilor, menajerelor și oricui era dispus s-o asculte că eu mă duceam în camera ei și-i umblam în pușculița de pe raftul de deasupra biroului. Cât despre Toddy, el părea tot mai tulburat pe măsură ce treceau săptămânile, iar eu rămâneam în apartamentul lor; la micul dejun căsca gura la mine