fără jenă și punea deseori întrebări care o făceau pe mama lui să întindă mâna pe sub masă și să-l piște. Unde locuiam? Cât aveam să mai stau în casa lor? Aveam un tată? Atunci unde era?

― O întrebare bună, am spus, stârnind râsul înspăimântat al lui Kitsey, care era populară la școală și – la nouă ani – tot atât de frumoasă cu părul ei blond-cânepiu pe cât era Andy de anodin.

8

La un moment dat, urma să vină o firmă de mutări ca să împacheteze lucrurile mamei și să le pună la păstrare. Înainte de asta, trebuia să mă duc în vechiul meu apartament și să iau de acolo orice lucru pe care-l voiam sau de care aveam nevoie. Mă gândeam la tablou într-un mod insistent, dar vag, deloc potrivit cu importanța lui reală, ca și cum ar fi fost o temă de la școală pe care o lăsasem neterminată. Cândva avea să trebuiască să-l duc înapoi la muzeu, deși încă nu mă hotărâsem cum anume aveam s-o fac fără a provoca un mare scandal.

Pierdusem deja o ocazie de a-l înapoia, atunci când doamna Barbour îi trimisese la plimbare pe câțiva anchetatori care apăruseră în pragul casei, căutându-mă. De fapt, înțelesesem că fuseseră anchetatori sau poate chiar polițiști din ceea ce-mi povestise Kellyn, tânăra galeză care se ocupa de copiii mai mici. Îl aducea pe Toddy acasă de la grădiniță, când doi necunoscuți apăruseră la ușă, întrebând despre mine.

― Erau la costum, înțelegi? spusese ea, ridicând semnificativ o sprânceană. Era o zdrahoancă de fată, care turuia când vorbea, cu obrajii atât de îmbujorați încât părea tot timpul că abia se ridicase de lângă foc. Arătau exact ca niște d-ăia.

Îmi fusese prea teamă să întreb ce voise să spună prin „d-ăia“; și, când mă dusesem, precaut, s-o întreb pe doamna Barbour ce avea de spus despre cele întâmplate, o găsisem ocupată.

― Scuză-mă, îmi spusese, fără să se uite direct la mine, n-am putea să vorbim mai târziu?

Îi veneau musafiri în jumătate de oră, printre ei un bine-cunoscut arhitect și o faimoasă dansatoare din trupa Baletului din New York; o neliniștea încheietoarea slabă a colierului și era necăjită că aerul condiționat nu funcționa bine.

― E vreun pericol pentru mine?

Cuvintele îmi scăpaseră înainte să-mi dau seama. Doamna Barbour se oprise.

― Theo, nu fi ridicol! spusese. Au fost foarte drăguți și politicoși, doar că nu-i pot invita acum în casă. Apar așa, fără să telefoneze... Oricum, le-am spus că nu e momentul potrivit, lucru pe care bineînțeles că au putut să-l vadă și singuri. Făcuse semn către oamenii de la catering care se vânzoleau prin apartament, către inginerul care, cocoțat pe o scară, examina măruntaiele aparatului de aer condiționat cu o lanternă. Acum fugi de-aici! Unde-i Andy?

― Se întoarce peste o oră. Au mers cu clasa la planetariu la ora de astronomie.

― Bine, vezi că e mâncare în bucătărie. Nu am prea multe minitarte de rezervă, dar poți să mănânci câte minisendvișuri vrei. Și, după ce tăiem tortul, poți să te servești și tu.

Îmi vorbise pe un ton atât de relaxat, încât am uitat despre vizitatorii de la poliție până când au apărut la școală, trei zile mai târziu, la ora mea de geometrie – unul tânăr și unul mai în vârstă, îmbrăcați anonim, bătând politicoși în ușa deschisă.

― La dumneavoastră în clasă este Theodore Decker? i se adresă tipul mai tânăr, cu înfățișare de italian, domnului Borowsky, în timp ce al doilea arunca o privire amabilă prin clasă.

― Vrem doar să stăm puțin de vorbă, se poate? îmi spuse tipul mai în vârstă în timp ce ne îndreptam către nefasta sală de conferințe unde ar fi trebuit să aibă loc întâlnirea dintre mama și domnul Beeman în ziua când mama murise. N-ai de ce să te sperii. Era un negru cu pielea întunecată și cu o bărbuță cenușie ca de țap – părea un dur, și totuși prietenos în același timp, ca un polițist simpatic dintr-un serial de televiziune. Încercăm doar să punem laolaltă o mulțime de informații fragmentare despre ziua aceea și sperăm că tu poți să ne ajuți.

Fusesem înfricoșat la început, dar, când el îmi spuse „n-ai de ce să te sperii“, l-am crezut – până când a deschis ușa sălii de conferințe. I-am văzut acolo pe dușmanul meu numărul unu, domnul Beeman, și șapca lui de tweed, mai infatuat ca niciodată cu jiletca și ceasul lui cu lanț; pe Enrique, tipul de la Protecția Copilului; pe doamna Swanson, psihologul școlii (aceeași care îmi spusese că aveam șanse să mă simt mai bine dacă aruncam cu bucăți de gheață în copaci); pe psihiatrul Dave, în veșnicii lui blugi negri și cu o helancă pe gât, și, în mod cu totul neașteptat, pe doamna Barbour, în pantofi cu toc și un costum de culoarea perlei cenușii care părea să fi costat mai mult decât câștigau toți ceilalți la un loc într-o lună.

Probabil că panica mi s-a citit pe față. Poate că n-aș fi fost atât de alarmat dacă aș fi înțeles mai bine ceea ce pe atunci nu-mi era deloc clar: că eram minor și că la un interogatoriu oficial trebuia să fie prezent părintele sau tutorele meu, motiv pentru care fuseseră chemați toți cei ce puteau fi considerați, în cât de mică măsură, apărătorii intereselor mele. Din păcate, tot ce am înțeles eu când am văzut fețele acelea și un reportofon în mijlocul mesei a fost că oficialitățile implicate în cazul meu se reuniseră să-mi judece soarta și să dispună