Am stat acolo țeapăn și am răbdat întrebările lor de încălzire (Aveam vreun hobby? Făceam vreun sport?) până când tuturor le-a fost limpede că trăncăneala aceasta preliminară nu mă destindea cine știe ce.

Sună clopoțelul de pauză. Dulapuri trântite, murmur de voci afară pe coridor.

― Ești mort, Thalheim! strigă un băiat cu o voce veselă.

Italianul – spunea că se numește Ray – trase un scaun în fața mea și se așeză, atingându-mă cu genunchii. Era tânăr, dar corpolent, cu aerul binevoitor al unui șofer de limuzină, și în ochii plecați îi lucea o privire umedă, lichidă, somnoroasă, ca și cum ar fi fost băut.

― Vrem doar să știm ce-ți amintești, spuse el. Sondează-ți puțin memoria, încearcă să schițezi o imagine generală a dimineții aceleia. Poate că, dacă-ți amintești câteva amănunte, dăm peste ceva care ne-ar putea ajuta.

Ședea atât de aproape de mine, încât îi simțeam mirosul deodorantului.

― De pildă, ce?

― De pildă, ce ai mâncat la micul dejun în dimineața aia. E un început, nu?

― Păi...

M-am uitat fix la brățara de aur de pe încheietura lui, gravată cu codul lui numeric personal. Nu asta mă așteptasem să mă întrebe. Adevărul era că nu mâncaserăm deloc în dimineața cu pricina, pentru că aveam probleme la școală, iar mama era supărată pe mine, dar mi-a fost prea rușine să spun asta.

― Nu-ți amintești?

― Clătite, am explodat, cu disperare.

― A, da? Ray mă privi cu șiretenie. Le făcuse mama ta?

― Da.

― Și ce pusese în ele? Gem, cremă de ciocolată?

Am dat din cap.

― Din amândouă?

Îi simțeam pe toți privindu-mă. Apoi domnul Beeman spuse – cu semeția cu care s-ar fi postat în fața clasei la ora de morală și societate:

― Nu e nevoie să inventezi un răspuns dacă nu-ți amintești.

Negrul, așezat într-un colț, cu câteva foi pe genunchi, îi aruncă domnului Beeman o căutătură pătrunzătoare de avertizare.

― Băiatul pare să sufere de o tulburare a memoriei, intercală doamna Swanson cu voce joasă, învârtind ochelarii care îi atârnau de un lanț la gât.

Era genul de bunică îmbrăcată în fuste albe largi și cu o coadă căruntă împletită pe spate. Copiii trimiși în biroul ei pentru consiliere o numeau „Swami“. În ședințele cu mine, pe lângă că-mi dăduse sfatul cu bucățile de gheață, mă învățase o respirație în trei timpi care să mă ajute să-mi descarc emoțiile și mă pusese să desenez o mandală reprezentând inima mea rănită.

― S-a lovit la cap. Nu-i așa, Theo?

― E adevărat? spuse Ray, privindu-mă în ochi cu franchețe.

― Da.

― Ai fost la medic? întrebă doamna Swanson.

― Nu.

Doamna Barbour își încrucișă gleznele.

― L-am dus la camera de gardă din New York-Presbyterian, spuse ea cu un aer degajat. Când a venit la noi, se plângea de dureri de cap. A durat deci cam o zi până să-l vadă medicul. Aparent, nimeni nu se gândise să-l întrebe dacă nu cumva era rănit.

Enrique, angajatul de la Protecția Copilului, dădu să răspundă cu glas ridicat, dar privirea polițaiului negru mai în vârstă (al cărui nume tocmai mi-a revenit în minte: Morris) îl făcu să rămână tăcut.

― Uite, Theo! spuse Ray, bătându-mă ușor cu palma pe genunchi. Știu că vrei să ne ajuți. Vrei să ne ajuți, nu-i așa?

Am dat din cap.

― Minunat. Dar dacă te întrebăm ceva și tu nu știi? Poți să spui liniștit că nu știi.

― Vrem doar să-ți punem o serie de întrebări și să vedem dacă putem extrage ceva din memoria ta, zise Morris. E în regulă?

― Ai nevoie de ceva? întrebă Ray, scrutându-mă îndeaproape. Puțină apă? Un suc?

Am dat din cap – în incinta școlii nu erau permise băuturile carbogazoase – exact în clipa când domnul Beeman spunea:

― Îmi pare rău, în incinta școlii nu sunt permise băuturile carbogazoase.

Ray făcu o față „mai lasă-mă, nene!“ pe care n-am știut dacă domnul Beeman o văzuse sau nu.

― Scuze, puștiule, eu am încercat, spuse el, întorcându-se către mine. Dau o fugă și-ți iau un suc de la un restaurant dacă vrei mai încolo, bine? Acum. Își plesni palmele una de alta. De cât timp apreciezi că erai cu mama ta în clădire înainte de prima explozie?

― Cam de o oră.

― Aproximezi sau știi precis?

― Aproximez.

― Crezi că erați de mai mult de o oră? Mai puțin?

― Nu cred că a fost mai mult de o oră, am spus, după o pauză lungă.

― Povestește-ne ce-ți amintești din explozie.

― N-am văzut ce s-a întâmplat, am spus. Totul era cât se poate de normal, și apoi au fost un fel de fulger asurzitor și un bubuit...

― Un fulger asurzitor?

― Nu asta am vrut să spun.