― Ai spus un bubuit, zise Morris, făcând un pas înainte. Crezi că ai putea să ne descrii mai în amănunt cum a sunat bubuitul ăla?

― Nu știu. Pur și simplu... foarte tare, am adăugat, pentru că toată lumea continua să se uite la mine ca și cum ar fi așteptat și altceva.

În tăcerea care a urmat, am auzit un țăcănit furiș: doamna Barbour, cu capul plecat, își verifica discret mesajele pe BlackBerry.

Morris își drese glasul.

― Dar vreun miros?

― Poftim?

― Ai perceput vreun miros în momentele dinaintea exploziei?

― Nu cred.

― Nimic, nimic? Sigur?

În timp ce interogatoriul avansa – aceleași întrebări puse ușor diferit, ca să mă deruteze, și doar din când în când câte una nouă –, mi-am adunat puterile și i-am așteptat, deznădăjduit, să înceapă să se rotească în jurul tabloului. Aveam pur și simplu să recunosc și să înfrunt urmările gestului meu, indiferent care erau acestea (probabil destul de dureroase, din moment ce eram pe cale să devin pupil al autorității tutelare. În vreo două ocazii am fost gata să mă dau de gol, terifiat. Și totuși, cu cât mi se puneau mai multe întrebări (unde eram când m-am lovit la cap? pe cine văzusem și cu cine vorbisem în timp ce coboram la parter?), cu atât mai clar îmi era că oamenii aceștia habar nu aveau de ceea ce mi se întâmplase – în ce sală mă aflam când explodase bomba, ba chiar nici pe ce ușă ieșisem din clădire.

Aveau un plan al etajului; sălile erau numerotate, nu aveau nume, galeria 19A și 19B, numere și litere într-un aranjament labirintic, până la 27.

― Erai aici când s-a produs prima explozie? spuse Ray, arătând pe hartă. Sau aici?

― Nu știu.

― Gândește-te!

― Nu știu, am repetat, nervos.

Diagrama sălilor era derutantă, ca și cum ar fi fost făcută pe computer, ca o hartă dintr-un joc video sau ca reconstrucția buncărului lui Hitler pe care o văzusem pe History Channel. Nu avea cu adevărat nici un sens și nici nu părea să reprezinte spațiul așa cum mi-l aminteam eu.

Ray arătă spre un alt loc.

― În pătratul ăsta? spuse. E un soclu cu tablouri pe el. Știu că toate sălile astea arată la fel, dar poate îți amintești unde erai față de el.

M-am holbat pierdut la diagramă și n-am răspuns. (Unul din motivele pentru care mi se părea atât de străină era faptul că mi se pusese în față zona unde fusese găsit trupul mamei, la câteva săli depărtare de locul unde mă aflam eu când explodase bomba, deși nu mi-am dat seama de asta decât mai târziu.)

― N-ai văzut pe nimeni când ai ieșit, spuse Morris încurajator, repetând ceea ce le spusesem deja.

Am clătinat din cap.

― Nu-ți amintești nimic?

― Ba da... adică... niște corpuri acoperite. Tot felul de echipamente în jur.

― Dar nimeni nu intra sau nu ieșea din zona exploziei.

― N-am văzut pe nimeni, am repetat încăpățânat.

Mai fusesem aici.

― Deci n-ai văzut nici un fel de pompier sau de personal de salvare.

― Nu.

― Presupun atunci că putem stabili că ai ieșit în perioada cât ei primiseră ordin să evacueze clădirea. Deci vorbim de un interval între patruzeci de minute și o oră și jumătate de la explozia inițială. Putem presupune asta?

Am dat din umeri, stângaci.

― Asta înseamnă da sau nu?

Privirea în podea.

― Nu știu.

― Ce nu știi?

― Nu știu, am spus din nou, și tăcerea care a urmat a fost atât de lungă și de stânjenitoare, încât am crezut că o să izbucnesc în plâns.

― Îți amintești să fi auzit a doua explozie?

― Iertați-mă că vă întrerup, spuse domnul Beeman, dar chiar e nevoie de toate aceste întrebări?

Ray, anchetatorul, se întoarse.

― Poftim?

― Nu-mi dau seama cu ce scop îl supuneți la acest interogatoriu.

Prudent, încercând să rămână neutru, Morris spuse:

― Investigăm un act criminal. Misiunea noastră e să aflăm ce s-a întâmplat acolo.

― Da, dar cu siguranță trebuie să existe alte mijloace de a afla chestiuni atât de banale. Îmi închipui că erau tot soiul de camere de luat vederi în muzeu.

― Într-adevăr, spuse Ray destul de tăios. Atâta că nici o cameră nu poate filma prin fum și praf. Sau dacă a fost răsucită de explozie către plafon. Acum, spuse el, lăsându-se pe spate în scaun, cu un oftat. Spuneai de fum. Ai mirosit sau ai văzut fum?

Am dat din cap aprobator.

― Ce anume? Ai mirosit sau ai văzut?

― Și una, și alta.

― Din ce direcție crezi că venea?

Mă pregăteam să spun din nou că nu știam, dar domnul Beeman nu-și încheiase pledoaria.

― Iertați-mă, dar