nu văd absolut nici un rost al existenței unor camere de luat vederi dacă ele nu funcționează în situații de criză, spuse el, adresându-se întregii camere. Date fiind tehnologiile de azi, și toate operele de artă expuse...

Ray întoarse capul, gata să replice cu furie, dar Morris, cel din colț, ridică mâna și spuse:

― Băiatul este un martor important. Sistemul de supraveghere al clădirii nu este conceput pentru a funcționa în cazul unui asemenea incident. Mă iertați, dar, dacă nu încetați cu observațiile, va trebui să vă rugăm să părăsiți încăperea.

― Sunt aici în calitate de avocat al acestui tânăr. Am dreptul să pun întrebări.

― Doar dacă au legătură directă cu binele copilului.

― În mod cât se poate de ciudat, aveam impresia că exact acesta e cazul.

La aceste cuvinte, Ray, care stătea pe scaun în fața mea, se întoarse.

― Domnule, dacă veți continua să obstrucționați ancheta, va trebui să părăsiți această încăpere.

― Nu am nici cea mai mică intenție să obstrucționez ancheta, spuse domnul Beeman în tăcerea încordată care urmă. Nici nu mi-a trecut prin cap, puteți fi siguri de asta. Vă rog, continuați! spuse el, cu un semn agasat al mâinii. Aș fi ultima persoană care să vrea să vă oprească.

Interogatoriul porni mai departe. Din ce direcție venise fumul? Ce culoare avusese explozia de lumină? Cine intrase și ieșise din sală în clipele dinainte? Observasem ceva nebișnuit, orice, înainte sau după aceea? M-am uitat la fotografiile pe care mi le arătau – chipuri inocente de vilegiaturiști, nici unul pe care să-l fi recunoscut. Poze de pașaport ale unor turiști asiatici și oameni în vârstă, mame și adolescenți acneici surâzând pe fundalurile albăstrii ale studiourilor foto – fețe comune, prin nimic memorabile, și totuși radiind vag un halou tragic. Apoi am revenit la schema sălilor. Puteam să încerc din nou, măcar o dată, să stabilesc unde mă aflasem? Aici sau aici? Dar aici?

― Nu-mi amintesc.

O spuneam a cine știe câta oară: în parte pentru că, într-adevăr, nu știam, în parte pentru că eram speriat și nerăbdător să se termine ancheta, dar și pentru că în sală domnea deja o atmosferă de neastâmpăr și nervozitate; ceilalți adulți păreau deja să fi ajuns toți la concluzia că nu știam nimic și că ar trebui să fiu lăsat în pace.

Apoi, cu totul pe neașteptate, totul se sfârși.

― Theo, spuse Ray, ridicându-se și punându-mi o mână grea pe umăr, vreau să-ți mulțumesc, amice, că ți-ai dat toată silința.

― N-aveți de ce, am spus, bulversat de cât de brusc se terminase totul.

― Știu foarte bine cât de greu ți-a fost. Nimeni, dar absolut nimeni, nu vrea să retrăiască asemenea momente. Știi cum e? continuă el închipuind cu mâinile o ramă de tablou. Noi asamblăm un fel de puzzle, încercăm să descoperim ce s-a întâmplat acolo, și tu s-ar putea să ai anumite piese pe care nu le are nimeni altcineva. Ne-ai ajutat foarte mult prin faptul că ai fost de acord să stai de vorbă cu noi.

― Dacă-ți mai aduci aminte vreodată de ceva, spuse Morris, aplecându-se să-mi dea o carte de vizită (pe care doamna Barbour o interceptă imediat și-o vârî în geantă), dă-ne un telefon, bine? Vă rugăm mult să-i amintiți, i se adresă el doamnei Barbour, să ne sune dacă mai are ceva de spus. Numărul de la birou e pe cartea de vizită, dar... aici Morris scoase un pix din buzunar, puteți să mi-o înapoiați pentru o clipă?

Fără un cuvânt, doamna Barbour deschise geanta și îi dădu cartea de vizită înapoi.

― Așa. Morris țăcăni din pix și scrise repede un număr pe spate. Aveți aici numărul meu de mobil. Puteți oricând să lăsați un mesaj pentru mine la birou, dar, dacă nu mă găsiți acolo, dați-mi un țâr pe mobil, bine?

În timp ce toată lumea se îmbulzea spre ieșire, doamna Swanson ieși din grup și mă cuprinse cu brațul în felul ei intim.

― Bună! spuse ea cu un aer confidențial, ca și cum mi-ar fi fost cel mai bun prieten din lume. Ce mai faci?

Mi-am ferit privirea, cu o expresie de „cred că bine“ pe față.

Ea mă bătu ușor pe braț, ca și cum aș fi fost pisica ei favorită.

― Foarte bine. Știu că nu ți-a fost ușor. Vrei să vii la mine în birou câteva minute?

Îngrozit, i-am observat pe Dave, psihiatrul, adăstând în fundal, și în spatele lui pe Enrique, cu mâinile pe coapse și un zâmbet plin de subînțeles.

― Vă rog, am spus, și cred că disperarea mi se simțea în glas, vreau să mă întorc la ore.

Ea mă strânse de braț și – am observat – le aruncă o privire lui Dave și lui Enrique.

― Bineînțeles, spuse. Unde ai oră? Te conduc.

9

Era deja ora de engleză – ultima pe ziua aceea. Studiam poezia lui Walt Whitman77:

Jupiter iarăși va răsări, ai răbdare, vino să-l vezi într-altă seară, Pleiadele vor învia și ele,

Nemuritoare, toate stelele-acestea de-argint și de aur mereu lumina-vor.

Fețe goale, inexpresive. Clasa era sufocantă și picotea în după-amiaza târzie, ferestrele erau deschise, zgomotul traficului ajungea până la