M-am uitat lung pe fereastră, la bazinul tuciuriu de apă de pe acoperișul de vizavi. Interogatoriul (așa îl numeam) mă tulburase profund, stârnind un val de senzații disparate care, altfel, mă inundau în momentele cele mai neașteptate: arsura înăbușitoare de chimicale și fum, scântei și fire electrice, strălucirea albă, înghețată, a luminilor de urgență, care mă lăsau într-o stare de completă stupoare. Se întâmpla fără nici o regulă, la școală sau pe stradă, și atunci încremeneam în mers, copleșit de fiecare dată de privirea fetei care se intersecta cu a mea în acea secundă stranie, piezișă, dinainte ca lumea să fie făcută fărâme. Uneori îmi veneam în fire, fără să știu ce mi se spusese cu o clipă în urmă, și-mi descopeream colegul de bancă din laboratorul de biologie privindu-mă fix sau pe tipul care nu putea să deschidă frigiderul cu sucuri din magazinul coreean din cauza mea spunându-mi: „Hai, puștiule, dă-te odată, n-am timp să stau aici toată ziua!“

Și apoi, copilă iubită, de ce să-l plângi numai pe Jupiter?

De ce să te gândești numai la moartea stelelor?

Nu-mi arătaseră nici o fotografie a fetei pe care s-o fi recunoscut – sau a bătrânului. Am vârât încet mâna în buzunarul de la haină și am bâjbâit după inel. Pe lista de cuvinte avusesem cu câteva zile înainte cuvântul „consangvin“ – „înrudit prin sânge“. Fața bătrânului fusese atât de zdrelită și de devastată, încât n-aș fi putut spune cum arăta de fapt, și totuși îmi aminteam foarte bine senzația caldă și lipicioasă a sângelui întins pe mâinile mele – mai ales pentru că, într-un fel, sângele lui era încă acolo, îi adulmecam încă mirosul și îl simțeam în gură, și ajunsesem să înțeleg de ce oamenii vorbeau despre frați de sânge și despre felul cum sângele îi leagă pe oameni. Citisem la engleză Macbeth în toamnă, dar abia acum începeam să pricep de ce lady Macbeth nu mai putuse niciodată să-și șteargă sângele de pe mâini, de ce el rămăsese acolo chiar și după ce îl spălase.

10

Se pare că, uneori noaptea, îl trezeam pe Andy țipând și zbătându-mă în somn, așa că doamna Barbour începuse să-mi dea o pastiluță verde pe nume Elavil, care, îmi explicase ea, avea să mă ferească de sperieturi. M-am simțit rușinat, îndeosebi pentru că visele mele nici nu erau coșmaruri în adevăratul sens al cuvântului, ci numai interludii tulburătoare, în care mama lucra până târziu și nu mai avea cu ce să se întoarcă acasă —uneori în nordul statului, în vreo regiune arsă, pustiită, cu mașini date la fier vechi și câini în lanț care lătrau prin curți. O căutam, încărcat de presimțiri, în lifturi de serviciu și clădiri abandonate, o așteptam în întuneric în stații ciudate de autobuz, zăream femei care semănau cu ea în geamurile trenurilor de metrou și răspundeam la telefonul din casa familiei Barbour exact în secunda în care ea închidea – dezamăgiri și scăpări de pe urma cărora mă zvârcoleam și mă trezeam cu răsuflarea șuierată, zăcând îngrețoșat și nădușit în lumina dimineții. Partea cea mai rea nu era încercarea de a o găsi, ci faptul că mă trezeam și-mi aminteam că murise.

Odată cu pilulele verzi, chiar și aceste vise s-au scufundat într-o mocirlă sufocantă. (Îmi dau seama acum cu uimire – pe atunci, nici vorbă de așa ceva! – că doamna Barbour întrecea cu mult orice limită dându-mi medicamente neprescrise de nici un medic, pe lângă capsulele galbene și biluțele portocalii pe care mi le recomandase Dave psihiatrul.) Când mă prindea în mrejele lui, somnul era o rostogolire în abis, și de multe ori mă trezeam greu dimineața.

― Ceai negru, asta-ți trebuie, îmi spuse într-o dimineață domnul Barbour, văzându-mă că moțăi la masă, și-mi turnă o ceașcă din ceainicul lui. Assam Supreme. Mai tare de-atât n-ai să găsești. Să vezi tu ce-ți elimină orice urmă de medicament din organism! Știi ce făcea Judy Garland înainte de spectacole? Bunica îmi spunea că Sid Luft78 suna întotdeauna la restaurantul chinezesc să-i aducă o oală mare de ceai ca să scape de toate barbituricele – la Londra, am impresia, la Palladium –, și un ceai tare era singurul care rezolva problema, uneori Judy se trezea greu din somn, abia reușeau s-o scoale din pat și s-o îmbrace...

― N-are cum să bea așa ceva, e ca acidul de baterie, spuse doamna Barbour, lăsând să cadă în ceașcă două cubulețe de zahăr și turnându-mi o porție zdravănă de frișcă înainte să mi-o înmâneze. Theo, iartă-mă că stărui la nesfârșit, dar trebuie să mănânci ceva!

― În regulă, am spus somnoros, însă fără vreun semn că aș fi avut de gând să mușc din brioșa cu coacăze.

Mi se părea că mâncarea are gust de carton; nu-mi mai era foame de săptămâni de zile.

― Preferi puțină pâine prăjită cu aromă de scorțișoară? Sau niște cereale?

― Faptul că nu ne lași să bem cafea e absolut ridicol, spuse Andy, care avea obiceiul să-și cumpere câte un pahar uriaș de la Starbucks pe drumul spre școală și apoi spre casă în fiecare după-amiază, fără știrea părinților. În privința asta ești complet anacronică.

― Tot ce se poate, spuse doamna Barbour rece.

― Chiar și o jumătate de ceașcă ar fi de ajuns. E absurd să te aștepți să intru la Chimie pentru avansați la ora 8.45 dimineața fără un strop de cafeină.

― Ah, ce copil oropsit! spuse domnul Barbour fără