― Ai o atitudine antiproductivă. Toți colegii mei au voie să bea cafea.

― Întâmplător, știu că nu-i adevărat, spuse doamna Barbour. Betsy Ingersoll mi-a spus...

― Poate că doamna Ingersoll nu o lasă pe Sabine să bea cafea, dar lui Sabine cu siguranță nici măcar o tonă de cafea nu i-ar fi de ajuns ca să prindă un curs pentru avansați.

― Nu era nevoie să spui asta, Andy, și e foarte urât din partea ta.

― Nu e decât adevărul, spuse Andy degajat. Sabine dă în gropi. Bănuiesc că face foarte bine să-și protejeze sănătatea dacă n-are alte atuuri.

― Inteligența nu e totul, dragul meu. Ai vrea să-ți fiarbă Etta un ou? spuse doamna Barbour, întorcându-se spre mine. Sau să-ți prăjească? Sau omletă? Sau oricum altfel?

― Mie îmi plac ouăle jumări! sări Toddy. Pot să mănânc patru odată!

― Nu, drăguță, nu poți.

― Ba da! Pot! Pot să mănânc și șase! Pot să mănânc tot cartonul de ouă!

― Mamă, nu ți-am cerut amfetamină, spuse Andy. Deși aș putea să fac rost de ea la școală dacă aș vrea.

― Theo, spuse doamna Barbour. Etta, bucătăreasa, stătea în pragul sufrageriei. Ce zici de un ou?

― Pe noi nu ne întreabă niciodată nimeni ce vrem la masă, spuse Kitsey; și, deși vorbise foarte tare, nimeni nu dădu vreun semn c-o auzise.

11

Într-o duminică dimineață, am ieșit la suprafață dintr-un vis complicat și apăsător, din care nu-mi rămăsese decât un țiuit în urechi și sentimentul dureros că scăpasem ceva, un obiect căzut într-o crăpătură adâncă de unde n-avea să mai apară vreodată. Și totuși, în mijlocul acestei prăbușiri, a firelor care se rupeau, a frânturilor pierdute fără urmă, se ivise o propoziție, străbătând întunericul ca o burtieră pe un ecran de televizor: „Hobart și Blackwell. Sună la soneria verde.“

Am rămas întins, cu ochii țintă în tavan, nevrând să mă mișc. Cuvintele erau clare și distincte, ca și cum cineva mi le-ar fi dat bătute la mașină pe o bucățică de hârtie. În mod cu totul miraculos, un vast spațiu al memoriei se deschisese brusc și se ridicase la suprafață odată cu ele, ca acele mingiuțe de hârtie chinezești care se desfac într-o floare dacă le pui într-un pahar cu apă.

În timp ce, emoționat, mă lăsam purtat la întâmplare de curentul acestei revelații, în suflet mi s-a strecurat pe neașteptate îndoiala: era o amintire reală? îmi spusese într-adevăr bătrânul cuvintele acelea sau visasem? Cu puțin timp înainte de moartea mamei, mă trezisem convins că o profesoară (inexistentă) de la școală, doamna Malt, îmi pusese sticlă sfărâmată în mâncare pentru că eram indisciplinat – o succesiune perfect logică a evenimentelor, în lumea visului –, și zăcusem atunci două sau trei minute covârșit de spaimă până când îmi venisem în fire.

― Andy! am spus; m-am aplecat peste marginea patului și m-am uitat în jos, dar așternutul de sub mine era gol.

Am rămas câteva momente cu ochii pironiți asupra plafonului, apoi am coborât, am scos inelul din buzunarul hainei de uniformă și l-am ridicat în lumină, încercând să-i citesc inscripția. După care, în grabă, l-am pus la loc și m-am îmbrăcat. Andy se trezise deja, era cu tot restul familiei la micul dejun de duminică – un ritual pentru ei; îi auzeam pe toți în sufragerie, domnul Barbour vorbea în neștire, nedeslușit, cum i se mai întâmpla câteodată, fără să se oprească. Pe coridor m-am oprit, am pornit-o în sens invers, către camera de zi, și am scos cartea de telefoane cu învelitoarea ei de macrame din dulăpiorul de sub telefon.

Hobart și Blackwell. Iată denumirea exactă – era evident o firmă, deși nu-mi puteam da seama de ce fel. Am simțit că mă ia cu amețeală. Vederea numelui negru pe alb îmi dădu o satisfacție ciudată, ca și cum niște cărți de joc nevăzute ar fi căzut la locul destinat lor.

Adresa era în Village, pe West Tenth Street. După oarecare ezitare, tulburat, am format numărul.

În timp ce telefonul suna, învârteam un ceasornic cu mâner, lăsat pe masă, mușcându-mi buza de jos și uitându-mă la fotografiile în ramă ce înfățișau păsări de apă de deasupra măsuței de telefon: chirighița, cormoranul mare, vulturul pescar, cristeiul de baltă. Nu știam prea bine cum aveam să explic cine sunt sau să întreb ceea ce voiam să aflu.

― Theo!

Am tresărit în loc, vinovat. Doamna Barbour – într-un pulover de cașmir gri vaporos – intrase în cameră cu o ceașcă de cafea în mână.

― Ce faci?

Telefonul suna încă la celălalt capăt.

― Nimic, am spus.

― Ei, atunci grăbește-te! Ți se răcește micul dejun. Etta a făcut frigănele.

― Mulțumesc, am spus, vin imediat – exact în clipa când vocea de robot a companiei de telefoane îmi spunea să încerc să sun mai târziu.

M-am dus, îngrijorat, în sufragerie – sperasem că avea să intre măcar căsuța de mesaje – și am fost surprins să-l văd pe nimeni altcineva decât Platt Barbour (mult mai solid și mai roșu la față decât ultima oară) pe locul unde stăteam eu de obicei.

― Ah, spuse domnul Barbour, întrerupându-se în mijlocul unei propoziții, tamponându-și buzele cu șervețelul și sărind în sus, așa deci, așa deci! Bună dimineața! Îl ții minte pe Platt,