În timp ce vorbea, se depărtase și acum se întorcea cu încă un scaun, pe care îl înghesui stângaci pentru mine pe colțul mesei.

M-am așezat la periferia grupului – cu aproape zece centimetri mai jos decât toți ceilalți, pe un scaun desperecheat, destul de șubred, din bambus –, și Platt s-a uitat scurt la mine, drept în ochi, fără prea mare interes, apoi și-a ferit privirea. Venise acasă de la școală pentru o petrecere și părea mahmur.

Domnul Barbour se așeză din nou și reluă discuția despre subiectul său favorit: mersul pe mare cu iahtul.

― Cum spuneam. Totul se reduce până la urmă la lipsa de încredere în sine. Ești nesigur de tine pe iaht, Andy, spuse el, și zău dacă văd vreun motiv, în afară de faptul că n-ai experiență să manevrezi vasul cu o singură mână.

― Nu, spuse Andy, cu vocea lui venită de departe. În esență, problema este că nu mă interesează absolut deloc bărcile.

― Aiurea! spuse domnul Barbour, făcându-mi complice cu ochiul, deși n-ar fi avut motiv. Nu cred într-o asemenea blazare! Uită-te la fotografia de pe perete, făcută la Sanibel79 acum doi ani, în primăvară! Băiatul ăla nu arată sub nici o formă plictisit de mare, de cer și de stele!

Andy stătea, contemplând scena înzăpezită de pe sticla cu sirop de arțar, în timp ce tatăl lui psalmodia în continuare, în maniera lui însuflețită, amețitoare, greu de urmărit, despre cum navigația pe iaht dezvolta la tineri disciplina și atenția, plus tăria de caracter, ca la matrozii de altădată. În anii trecuți, îmi spusese Andy, nu-l deranjase atât de mult să meargă pe vas pentru că putuse să rămână în cabină, unde citea și juca de obicei cărți cu frații mai mici. Dar acum crescuse deja îndeajuns ca să dea o mână de ajutor echipajului, ceea ce ar fi însemnat zile nesfârșite, obositoare, de trudă pe punte, în lumina orbitoare a soarelui, alături de Platt, veșnic gata să-l repeadă; însemna să se strecoare pe sub ghiu, complet dezorientat, încercând din toate puterile să nu se încâlcească în sfori sau să nu fie aruncat peste bord, în timp ce tatăl lor dădea comenzi cu glas înalt sau savura stropii sărați aruncați pe punte.

― Doamne, îți amintești lumina din excursia aia de la Sanibel? Domnul Barbour își împinse scaunul în spate și-și roti ochii în orbite spre tavan. N-a fost splendid? Apusurile alea roșii-oranj? Foc și chihlimbar! Aproape atomice! Flăcări pure sfâșiind cerul și scurgându-se apoi din el? Și îți amintești luna aia zdravănă, vânjoasă, înconjurată de o ceață albăstruie, de lângă Hatteras80... Samantha, la Maxfield Parrish81 mă gândesc?

― Poftim?

― Maxfield Parrish? Pictorul ăla care îmi place mie? Cerul ăla somptuos, nu știi? – își desfăcu mâinile în laturi –, norii semeți? Scuză-mă, Theo, n-am vrut să-ți dau peste nas.

― Constable82 pictează nori.

― Nu, nu, nu la el mă refeream, ăsta e un pictor mult mai interesant. Oricum – pe cuvânt, cerul din noaptea aia pe apă a fost de nedescris! Magic. Arcadic.

― Despre ce noapte vorbești?

― Nu-mi spune c-ai uitat! A fost momentul de vârf al călătoriei.

Platt, tolănit pe scaun, spuse răutăcios:

― Pentru Andy, momentul de vârf al călătoriei a fost când ne-am oprit să luăm prânzul la barul ăla.

Andy spuse cu voce subțire:

― Nici mamei nu-i place pe iaht.

― Nu pot să spun că mă dau în vânt, confirmă doamna Barbour, întinzându-se după încă o căpșună. Theo, aș vrea foarte mult să te văd că iei măcar o înghițitură. Nu poți să te înfometezi așa la nesfârșit. Să știi că ai început să arăți foarte tras la față.

În ciuda lecțiilor improvizate ale domnului Barbour pe tema hărții cu stegulețe din biroul lui, nici eu nu găseam subiectul navigației prea atrăgător.

― Care credeți că a fost darul cel mai frumos pe care mi l-a făcut tatăl meu? îi dădea înainte domnul Barbour, cu maximă onestitate. Marea! Dragostea pentru mare – simțul mării. Tata mi-a dat oceanul. Și este o pierdere tragică pentru tine, Andy – Andy, uită-te, te rog, la mine, cu tine vorbesc! –, este o mare pierdere pentru tine dacă te-ai hotărât să întorci spatele singurului lucru care mie mi-a dat libertate, care...

― M-am străduit să-mi placă, tată. Am o ură înnăscută față de bărci.

― Ură? – uluială; consternare. Ură față de ce? Față de stele și de briză? Față de soare și de cerul senin? Față de libertate?

― În măsura în care aceste lucruri au de-a face cu iahturile, da.

― Ei... – domnul Barbour își roti privirea în jurul mesei, incluzându-mă și pe mine în publicul său – acum ești pur și simplu încăpățânat! Marea – spre Andy, de data asta – n-ai decât să spui ce vrei, dar este un privilegiu care ți-a fost acordat din naștere, îți curge prin vene, de la fenicieni, de la grecii antici...

În timp ce domnul Barbour o ținea întruna despre Magellan, despre navigația celestă și despre Billy Budd