class="sup _idGenCharOverride-2">83 („Îmi aduc aminte de obrajii roz/ Ai lui Taff – velșmanul, când s-a scufundat.“)84, gândurile mi-au alunecat înapoi către Hobart și Blackwell: m-am întrebat cine erau cei doi și cu ce anume se ocupau. Sonoritatea numelor îmi sugera o pereche de avocați bătrâni și stătuți sau chiar de magicieni, parteneri de afaceri care-și târau picioarele în întuneric, la lumina lumânării.

Faptul că numărul de telefon era încă funcțional părea un semn bun. Telefonul meu fix de acasă fusese deconectat. De îndată ce am putut să mă strecor afară din sufragerie, de lângă micul dejun neatins, m-am întors la telefonul din salon. Irenka se vânzolea în jur, dând cu aspiratorul și ștergând de praf bibelourile, iar Kitsey ședea în celălalt capăt al camerei, la calculator, hotărâtă să nu-mi arunce nici măcar o privire.

― Pe cine suni? mă întrebă Andy, care, ca toți ai lui, pășise din spate atât de încet încât nu-l auzisem.

Poate că altfel nu i-aș fi spus nimic, dar știam că pot avea încredere să-și țină gura. Andy nu vorbea niciodată cu nimeni, în mod cert nu cu părinții lui.

― Uite, tipii ăștia, am spus, dându-mă puțin în spate ca să nu pot fi văzut din hol, prin cadrul ușii. Știu că sună ciudat. Dar ții minte inelul ăla al meu?

I-am povestit despre bătrân și încercam acum să-i povestesc și despre fată, despre legătura pe care o simțisem cu ea și despre cât de mult aș fi vrut s-o văd din nou. Dar Andy – în mod previzibil – făcuse deja un salt înainte, de la aspectele personale ale problemei la logistica situației. Aruncă o privire în cartea de telefoane, deschisă pe măsuță lângă aparat.

― Sunt din New York?

― Pe West Tenth.

Andy strănută și-și suflă nasul; suferea de alergiile de primăvară.

― Dacă nu reușești să-i prinzi la telefon, spuse el, împăturindu-și batista și punând-o în buzunar, de ce nu te duci chiar acolo?

― Serios? am spus. Mi se părea dubios să nu sun mai întâi, ci să-mi fac apariția, pur și simplu. Crezi că așa ar trebui?

― Eu asta aș face.

― Nu știu, am spus. Poate nu mă țin minte.

― Dacă te văd în carne și oase, o să aibă mai multe șanse să te recunoască, spuse el pe un ton înțelept. Altfel, teoretic poți să fii cine știe ce nebun căruia-i trăsnește să sune și să se prefacă. Nu-ți face griji! spuse el, privind peste umăr. Nu spun nimănui dacă nu vrei.

― Un nebun? am spus. Care se preface că ce?

― Eh, sunt o mulțime de ciudați care te sună aici, spuse Andy cu o voce inexpresivă.

Am rămas tăcut, neștiind cum să-i interpretez vorbele.

― În plus, nu vezi că nu ridică receptorul, ce altceva să faci? Aici n-ai să poți să mai vii până în weekendul următor. În plus, chiar crezi că ar fi bine să discuți cu ei la...?

Își aruncă ochii pe hol, unde Toddy țopăia în niște pantofi cu arcuri pe talpă, iar doamna Barbour îl chestiona pe Platt în legătură cu petrecerea de la Molly Walterbeek.

Avea dreptate.

― Corect, am spus.

Andy își împinse ochelarii mai sus pe nas.

― Merg cu tine dacă vrei.

― Nu, mă descurc.

Știam că Andy făcea un seminar suplimentar de japoneză în după-amiaza aceea, cu un grup de studiu la cafeneaua Toraya, apoi se ducea să vadă noul film al lui Miyazaki85 la Lincoln Center; nu că ar fi avut nevoie de ore suplimentare, dar ieșirile de genul ăsta erau singurele lui experiențe de socializare.

― Dacă-i așa... spuse el, băgând mâna în buzunar și scoțând de acolo telefonul mobil. Ia-l cu tine! Pentru orice eventualitate. Uite, spuse el, apăsând pe niște butoane, i-am scos parola. Poți să-l folosești.

― N-am nevoie, am spus, uitându-mă la micul telefon lustruit cu o imagine anime a Fetei Virtuale Aki86 (goală, în cizme de curviștină până la coapse) pe ecran.

― Ia-l mai bine! Nu se știe niciodată. Haide! spuse el, văzându-mă că șovăi. Ia-l!

12

Așa s-a făcut că, pe la unsprezece și jumătate, mă aflam în autobuzul de Village, pe Fifth Avenue, cu adresa lui Hobart și Blackwell în buzunar, scrijelită pe o pagină din blocnotesul cu monogramă pe care doamna Barbour îl ținea pe măsuța de telefon.

După ce m-am dat jos din autobuz în Washington Square, am rătăcit vreo trei sferturi de oră căutând adresa. Village, cu structura lui capricioasă (secțiuni triunghiulare, străzi care se înfundă, cele mai diverse unghiuri) e un loc unde foarte ușor te poți pierde, așa că de trei ori a trebuit să mă opresc și să cer instrucțiuni: într-un magazin de presă plin de bonguri87 și de reviste porno pentru homosexuali, într-o brutărie aglomerată în care urla o arie de operă și unei fete în maiou și salopetă albă care spăla pe din afară vitrinele unei librării cu un ștergător de geamuri și o găleată.

Am găsit în sfârșit West Tenth, pustie la ora aceea, și am început să urmăresc numerele. Eram într-o porțiune ceva mai părăginită a străzii, mai