mult cu case. Trei porumbei pășeau aliniați înaintea mea pe trotuarul ud, ca niște mici pietoni băgăcioși. Multe numere nu erau puse la vedere, și, tocmai când mă întrebam dacă nu cumva trecusem și trebuia să mă întorc, m-am trezit că dau cu ochii de inscripția „Hobart și Balckwell“, pictată într-un arc distinct, de modă veche, peste vitrina unui magazin. Prin geamurile prăfuite am văzut câini de Staffordshire88 și pisici de majolică, argintărie înnegrită, scaune stil și canapele tapițate cu brocart vechi gălbejit, o colivie sofisticată de faianță, obeliscuri miniaturale de marmură pe o masă rotundă cu picior și blat de marmură și o pereche de cacadu de alabastru. Era exact genul de prăvălie care i-ar fi plăcut mamei – ticsită, ușor ponosită, cu teancuri de cărți vechi pe podea. Dar porțile erau încuiate, iar închis.

Majoritatea magazinelor nu se deschideau decât la amiază sau la unu. Ca să-mi omor timpul, am luat-o până pe Greenwich Street, spre Elephant and Castle, un restaurant unde mâncam uneori cu mama când ajungeam în zonă. Dar, în clipa în care am pășit înăuntru, mi-am dat seama că făcusem o greșeală. Elefanții desperecheați de porțelan, chiar și ospătărița cu coadă de cal și tricou negru care a venit lângă mine zâmbind – era copleșitor, am zărit imediat colțul de masă unde mâncasem împreună cu mama ultima dată când fusesem aici. A trebuit să mormăi o scuză și să ies.

Am rămas pe trotuar, cu inima bătrându-mi să-mi spargă pieptul. Pe cerul negricios ca funinginea, porumbeii zburau la mică înălțime. Greenwich Avenue era aproape goală: un cuplu masculin vlăguit care părea că se certase toată noaptea; o femeie nepieptănată, într-un pulover prea mare cu guler înalt, care ducea un șoricar către Sixth Avenue. Mă simțeam puțin ciudat să fiu în Village de unul singur, pentru că nu era un loc unde să fi văzut mulți copii pe stradă într-o dimineață de sfârșit de săptămână; avea un aer adult, sofisticat, ușor alcoolic. Toată lumea părea mahmură sau ca și cum abia s-ar fi dat jos din pat.

Pentru că mai nimic nu era deschis, pentru că mă simțeam oarecum pierdut și nu știam ce să fac altceva, am luat-o înapoi, înspre magazinul lui Hobart și Blackwell. Pentru mine, venit din nordul Manhattanului, totul în jur părea mic și vechi, cu iederă și viță cățărându-se pe clădiri, cu verdeață și roșii crescute în jardiniere uriașe pe stradă. Chiar și barurile aveau firme pictate de mână, ca tavernele de la țară: cai și motani, cocoși, gâște și porci. Dar aerul lor intim și vag înghesuit îmi dădea de asemenea senzația că nu eram bine venit acolo; și m-am trezit trecând în grabă pe lângă ușile micuțe ademenitoare, cu capul plecat, simțind în jur, cu intensitate, cursul tihnit de duminică dimineață al vieților private.

Porțile de la Hobart și Blackwell erau încă încuiate. Aveam sentimentul că magazinul nu mai fusese deschis de ceva vreme; era prea rece, prea întunecos; îi lipsea senzația de vitalitate, de viață interioară pe care o aveau celelalte case de pe stradă.

Mă uitam pe fereastră și încercam să stabilesc ce să fac mai departe, când, brusc, am văzut mișcare – o siuetă masivă lunecând în fundul magazinului. M-am oprit, țintuit locului. Silueta s-a mișcat ușor, așa cum se spune că umblă fantomele, fără să se uite pe de lături, și a intrat, trecând prin fața unui cadru de ușă, în umbra de nepătruns.

Apoi a dispărut. Cu mâna pavăză la ochi, am scrutat străfundurile cețoase, înțesate de lucruri, ale magazinului, și apoi am ciocănit în geam.

„Hobart și Blackwell. Sună la soneria verde.“

Sonerie? Nu exista nici o sonerie; intrarea în magazin era protejată de două porți de fier. M-am dus până la ușa vecină – numărul 12, o clădire modestă de apartamente – și apoi la numărul 8, o casă din piatră cafenie. Câteva trepte urcau până la ușa de la intrare, dar de data aceasta am văzut ceva ce nu văzusem până atunci: o ușă joasă, la care se ajungea coborând câteva trepte, vârâtă între numărul 8 și numărul 10, pe jumătate ascunsă de un rastel metalic pentru tomberoane model vechi. Patru sau cinci trepte duceau la o ușă anonimă, cam la un metru sub nivelul trotuarului. Nu se vedeau nici o etichetă, nici un semn, dar mi-a atras privirea o sclipire verde luminoasă: o fâșie de bandă adezivă verde electric, lipită sub un buton de pe perete.

Am coborât scara, am apăsat pe sonerie și am sunat, tresărind la țârâitul ei isteric (instantaneu, am avut impulsul s-o iau la fugă) și respirând adânc ca să-mi fac curaj. Apoi – atât de brusc, încât am făcut câțiva pași involuntari în spate – ușa s-a deschis, și m-am trezit în fața unui bărbat solid, neașteptat.

Avea cel puțin un metru nouăzeci și cinci: supt la față, cu o linie nobilă a maxilarului, trupeș; ceva din înfățișarea lui mi-a amintit de fotografiile patinate cu poeți și pugiliști irlandezi care atârnau în cârciuma unde îi plăcea tatei să bea. Avea părul în cea mai mare parte cărunt, netuns, și pielea de un alb nesănătos, cu cercuri atât de adânci, vineții sub ochi, încât ai fi zis că avea nasul spart. Halatul cu imprimeu de linii curbe și cu revere de satin, îmbrăcat peste haine, îi cădea în falduri bogate aproape până la glezne și flutura greu în jurul lui, ca mantia unui erou de film din anii ’30: uzată, dar încă impunătoare.

Am fost atât de surprins, încât am rămas fără grai. Atitudinea lui nu avea nimic nerăbdător, din contră. Se uită la mine cu o privire inexpresivă, de sub pleoape întunecate, așteptând să-i vorbesc.

― Iertați-mă!... Am înghițit în sec;