Tu, care ai făgăduit cînd mi-ai cerut mîna să mă priveşti întotdeauna cu ochi buni. Ochi de martor iubitor, ai spus. Şi niciodată în viaţă nu mi s-a spus ceva mai frumos.

— Moarte, fă-mi un copil! strigă el şi sare ca un drăcuşor evadat din găoacea lui, e ud de sudoare şi faţa îi arde, şi publicul repetă după el ţipînd şi rîzînd, iar el urlă: Moarte, moarte, ai învins, cine mai e ca tine?, ia-ne la tine, lasă-ne să ne alăturăm majorităţii, şi eu ţip împreună cu el în inima mea care se fărîmă, şi pe viaţa mea că m-aş fi ridicat şi aş fi urlat împreună cu el cu voce tare, chiar dacă cei de-aici ştiu cine sînt, chiar dacă sînt mult stimatul domn judecător; m-aş fi ridicat şi aş fi urlat împreună cu el şi aş fi lătrat ca un şacal la lună şi la stele şi la săpunurile ei care au rămas într-o farfurioară în baie, şi la papucii ei de casă roz de sub pat, şi la spaghetti bolognese pe care le pregăteam seara împreună – dacă nu mi-ar fi fost înfiptă în faţa ochilor pitica posomorîtă care-şi astupa urechile cu două degete ca un avertisment ceţos asupra unei fărădelegi, în privinţa căreia nu e dispusă la nici un compromis.

Iar eu mă reazem de speteaza scaunului. Greoi, deodată învins.

Iar Dovală se apleacă şi se sprijină greoi cu mîinile de genunchi, cu gura căscată în surîsul lui de hîrcă, şi năduşeala îi curge de pe faţă. Ajunge, ajunge, imploră el în glumă şi fără respiraţie publicul, sînteţi mari, pe viaţa mea.

Dar acum, cînd e ameţit şi lasă să-i scape rîgîituri de rîs, ei se dezmeticesc, se răcoresc cu repeziciune şi-l privesc cu oroare, şi în sală se aşterne tăcere, şi în această tăcere ne devine limpede tuturor că omul de pe scenă se chinuie aici să galopeze mult dincolo de limitele lui.

Că pentru el ăsta nu-i un joc.

Ei aterizează pe scaunele lor, gîfîie. Chelneriţele reîncep să se agite printre mese. Uşa bucătăriei se deschide şi se închide neîncetat. Tuturor li s-a făcut deodată sete, toţi se simt flămînzi.

E bolnav, vestea asta mă izbeşte pe neaşteptate. E un om bolnav. Poate chiar foarte bolnav. Cum de n-am văzut asta mai înainte? Cum de n-am înţeles asta? Nici chiar atunci cînd a spus fără echivoc: prostata, cancerul, şi nici cînd a făcut celelalte aluzii străvezii, atunci încă mai bănuiam că asta nu-i decît încă o glumă proastă de-a lui, sau un mod de a stoarce din noi simpatie şi poate chiar puţină îngăduinţă în judecata noastră artistică. Să mai vorbim de o îndulcire a acelui „verdict“ pe care mi-l ceruse mie?! E în stare de orice, mi-am spus, pare-se, în sinea mea, şi m-am gîndit (dacă m-am gîndit) că şi dacă în vorbele lui e un sîmbure de adevăr, şi chiar dacă a fost vreodată bolnav şi s-a vindecat, nu e posibil ca starea lui acum să fie într-adevăr serioasă, altfel n-ar apărea pe scenă, n-ar rezista la un asemenea efort, nici la efortul fizic, nici la efortul sufletesc, nu-i aşa?

Cum să înţeleg lucrul ăsta? Cum trebuie să înţeleg că eu – cu douăzeci şi cinci de ani de experienţă în materie de observat şi de ascultat, atent să prind orice aluzie, Dumnezeule – am putut să fiu atît de orb faţă de situaţia lui şi atît de concentrat asupra mea şi asupra problemelor mele? Cum de s-a întîmplat că flecăreala lui frenetică şi glumele lui nervoase au acţionat asupra mea aşa cum acţionează pîlpîirile de lumină asupra unui bolnav de epilepsie, şi m-au azvîrlit iar şi iar către mine însumi, către viaţa mea?

Şi cum de s-a întîmplat că el, în starea lui, a făcut la urma urmei pentru mine ceea ce n-au făcut toate cărţile pe care le-am citit, şi toate filmele pe care le-am văzut, şi toate consolările oferite în aceşti trei ani din urmă de către prieteni şi rude?

Aproape o oră întreagă de la începutul spectacolului a iradiat dinlăuntrul lui spre mine boala de care suferă, faţa lui ca de hîrcă, slăbiciunea lui înspăimîntătoare – iar eu am continuat s-o tăgăduiesc, chiar şi atunci cînd într-o altă parte a creierului meu ştiam că e vorba de un fapt obiectiv. Şi am continuat să ignor acest fapt chiar şi atunci cînd treptat s-a ascuţit în mine durerea pe care o cunosc foarte bine, durerea că omul care se zbuciumă şi croncăne în faţa mea şi trăncăneşte neîncetat, omul acesta în curînd nu o să mai fie.

Să fii, striga el, zîmbind viclean, cu cîteva clipe mai înainte: Ce idee fantastică e să fii. Ce idee subversivă.

— Prima mea înmormîntare… Rîde şi-şi întinde braţele subţiri. Ştiţi chestia cu cei cîţiva amici care au murit de curînd şi ajung în cer la centrul de absorbţie şi îndrumare a noilor veniţi şi-acolo sînt triaţi şi sortaţi, care merge în paradis, care la Netan… în iad. Nu, pe bune, nu-i aşa că asta-i teama cea mai mare, că pînă la urmă o să iasă la iveală că habotnicii au dreptate? Că un asemenea loc chiar există, există pe bune, iadul? Publicul rînjeşte cu inima îndoită, oamenii îşi coboară privirile, poate că le vine greu să-l privească.

— Nu, sufletelor, ascultaţi, eu vă vorbesc despre un infern-totul-inclus-în-preţ, toată