capcanele prozei bombastice (de exemplu, atunci când spune că Marina Oswald avea „ochi de linx”), analiza pe care o face asupra motivelor lui Oswald este şi superficială şi ostilă, dar această uriaşă lucrare a lui, publicată la numai patru ani după acea teribilă oră a prânzului din Dallas, a fost cea mai apropiată în timp de momentul asasinatului, scrisă atunci când majoritatea martorilor erau încă în viaţă, iar amintirile lor erau încă proaspete. Înarmat cu aprobarea condiţionată a lui Jacqueline Kennedy, Manchester a reuşit să stea de vorbă cu toată lumea şi, cu toate că descrierea urmărilor evenimentului este mult prea pompoasă, naraţiunea lui este înfiorătoare şi vie, aidoma filmului lui Zapruder pus în cuvinte.

Mă rog… aproape toată lumea a stat de vorbă cu el. Marina nu a vrut să-l întâlnească, şi s-ar putea ca tratamentul aspru la care a supus-o în carte să fi avut ceva de-a face cu refuzul ei. Marina (care mai trăieşte încă şi azi) a profitat de şansa oferită de mişelia făcută de soţul ei, şi cine ar putea s-o condamne? Amintirile ei se regăsesc în cartea Marina and Lee, de Priscilla Johnson McMillan. Nu prea cred în adevărul mărturiilor ei (în cazul în care nu există şi alte surse care să le confirme), dar apreciez – deşi fără entuziasm, recunosc – aptitudinile ei de supravieţuitoare.

Iniţial, am vrut să scriu acest roman încă din 1972. Am amânat însă proiectul deoarece documentarea pe care o presupunea era demoralizant de vastă pentru un profesor cu normă întreagă. Şi a mai fost un motiv: chiar şi la nouă ani după eveniment, rana era încă mult prea proaspătă. Mă bucur că am aşteptat. Când m-am hotărât, în cele din urmă, să pornesc la acest drum, mi s-a părut firesc să apelez la ajutorul vechiului meu prieten Russ Dorr. El mi-a oferit un minunat sistem de date şi informaţii pentru o altă carte, Under the Dome, şi a făcut şi de această dată cu brio faţă situaţiei. Acum, când scriu acest cuvânt de încheiere, sunt înconjurat de maldăre de materiale documentare, dintre care cele mai valoroase sunt înregistrările filmate făcute de Russ în timpul călătoriilor noastre exhaustive (şi istovitoare) în Dallas şi de teancul înalt de o jumătate de metru de email-uri primite ca răspuns la toate întrebările pe care le-am pus, de la partidele ligii de baseball din 1958, la dispozitivele folosite la mijlocul secolului pentru interceptarea convorbirilor. Russ a fost cel care a reperat locuinţa lui Edwin Walker, care se întâmplă să se afle pe traseul coloanei prezidenţiale din 22.11 (trecutul se armonizează), şi tot Russ a găsit – după ce a verificat diferite arhive din Dallas – presupusa adresă la care locuia în 1963 acel om extrem de ciudat, George de Mohrenschildt. Şi, fiindcă veni vorba, unde anume s-a aflat domnul de Mohrenschildt în noaptea de 10 aprilie 1963? Probabil că nu era la Carousel Club, dar chiar dacă a avut un alibi pentru tentativa de asasinat împotriva generalului, eu unul nu am fost în stare să îl descopăr.

Nu-mi place că sunt nevoit să vă plictisesc cu discursul meu de Premii Oscar – şi pe mine mă enervează scriitorii care fac asta – dar mai sunt câteva persoane în faţa cărora doresc să îmi scot pălăria. În primul şi în primul rând, Gary Mack, custode al Muzeului de la Etajul Şase. Mi-a răspuns la un miliard de întrebări, câteodată chiar de două sau de trei ori înainte ca eu să reuşesc să stochez informaţiile în tărtăcuţa mea seacă. Turul pe care l-am făcut în Texas School Book Depository a fost o necesitate sinistră, pe care el a înseninat-o cu remarcabilul său simţ al umorului şi cunoştinţele sale enciclopedice.

De asemenea, se cuvin mulţumiri următorilor: Nicola Longford, director executiv al Muzeului de la Etajul Şase, şi Megan Bryant, director al Colecţiilor şi Proprietăţii Intelectuale. Brian Collins şi Rachel Howell lucrează în cadrul Departamentului de Istorie al Bibliotecii Publice din Dallas şi mi-au dat ocazia să vizionez nişte documentare vechi (unele chiar destul de nostime) care înfăţişau oraşul în anii 1960–1963.

Am colaborat şi cu Susan Richards, cercetător la Societatea de Istorie din Dallas, şi cu Amy Brumfield, David Reynolds şi cu personalul hotelului Adolphus. Martin Nobles, locuitor vechi al Dallasului, ne-a purtat pe mine şi pe Russ cu maşina prin oraş. Ne-a dus la Texas Theatre, clădire închisă acum, dar încă nedărâmată, unde a fost capturat Oswald, ne-a dus la fosta locuinţă a lui Edwin Walker, ne-a dus pe Greenville Avenue (nu chiar atât de înfiorătoare cum era odinioară cartierul „roşu” din Fort Worth) şi pe Mercedes Street, unde nu mai exista numărul 2703. Într-adevăr, fusese făcut una cu pământul de o tornadă… dar nu în 1963. Şi îi sunt recunoscător şi lui Mike „Silent Mike” McEachern, care mi-a permis să-i folosesc numele.

Doresc să-i mulţumesc lui Doris Kearns Goodwin şi soţului ei, fostul asistent personal al lui Kennedy, Dick Goodwin, pentru că mi-au suportat curiozităţile referitoare la cele mai cumplite lucruri care s-ar fi putut întâmpla în cazul în care Kennedy ar fi trăit. Ei mi-au dat ideea de a-l face pe George Wallace al treizeci şi şaptelea preşedinte… Dar cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai plauzibil mi se părea totul. Fiul meu, romancierul Joe Hill, mi-a adus în atenţie câteva consecinţe ale călătoriei prin timp la care nu mă gândisem. Tot el s-a gândit la o încheiere mai bună. Joe, eşti cel mai tare.

Şi doresc să-i mulţumesc soţiei mele, care nu are încotro şi este întotdeauna primul cititor al cărţilor mele, dar şi cel mai dur şi onest critic pe care îl cunosc. Susţinătoare înflăcărată a lui Kennedy, l-a văzut în carne şi oase nu cu mult înainte de moartea lui şi nu a uitat niciodată asta. Extrem de încăpăţânată, Tabitha este (nu mă surprinde şi nu ar trebui să vă surprindă nici pe voi) de partea teoreticienilor conspiraţiei.

Am prezentat greşit anumite evenimente? Da. Am schimbat altele ca să se potrivească povestirii mele? Sigur. De exemplu, este adevărat că Lee şi