pe trăgaci şi, dacă da, a acţionat singur? Nimic din ce am scris în 11.22.63. J.F.K. nu vine cu răspunsuri la aceste întrebări, deoarece călătoria în timp nu este decât o fantezie interesantă. Dar dacă şi voi, aidoma mie, vreţi să ştiţi de ce întrebările acestea mai persistă, cred că vă pot oferi eu un răspuns satisfăcător, format din două cuvinte: Karen Carlin. Nu doar o notă de subsol a istoriei, ci o notă de subsol la o notă de subsol. Cu toate acestea…

Jack Ruby avea în Dallas o cârciumă cu program de striptease, care se numea Carousel Club. Acolo dansa Carlin, al cărei nume de scenă era Little Lynn. În  noaptea de după asasinat, Ruby a primit un telefon de la domnişoara Carlin, căreia îi mai trebuiau douăzeci şi cinci de dolari ca să îşi poată plăti chiria pe luna decembrie şi avea nevoie disperată de un împrumut ca să nu ajungă în stradă. Vrea s-o ajute?

Jack Ruby, care avea altele pe cap, s-a răstit la ea (adevărul este că numai aşa ştia să comunice Jack Strălucitorul din Dallas). Era oripilat de faptul că preşedintele pe care îl diviniza fusese ucis chiar în oraşul lui şi folosea orice ocazie pentru a se plânge prietenilor şi rudelor de tragedia doamnei Kennedy şi a copiilor ei. Ruby era profund îndurerat la gândul că Jackie va trebui să se reîntoarcă în Dallas pentru procesul lui Oswald. Spunea că văduva va deveni un spectacol naţional. Că se vor folosi de durerea ei pentru a-şi vinde gazetele de scandal.

Doar dacă nu se întâmpla cumva ca Lee Oswald să se îmbolnăvească brusc de moarte cronică.

Pe Jack îl cunoşteau toţi poliţiştii de la Departamentul de Poliţie din Dallas, fie doar din vedere. Venea adesea acolo însoţit de „soţia” lui – cum o alinta pe Sheba, micuţa căţeluşă basset care îl însoţea pretutindeni. Împărţea permise de intrare liberă în clubul lui, iar atunci când poliţiştii îi onorau invitaţia, le făcea cinste cu băutură. Aşa că nimeni nu i-a dat atenţie în ziua de sâmbătă, douăzeci şi trei noiembrie, când a apărut la secţie. Ruby l-a văzut pe Oswald când a fost scos în faţa presei, unde şi-a declarat nevinovăţia şi şi-a etalat ochiul învineţit. Ruby era înarmat (da, iată un alt pistol de calibrul .38, un Colt Cobra de această dată), şi era hotărât să-l împuşte pe Oswald cu el. Dar încăperea era ticsită; Ruby a fost împins mult în spate; apoi Oswald a fost luat de acolo.

Aşa că Ruby s-a lăsat păgubaş.

Duminică spre prânz, s-a dus până la ghişeul Western Union, situat cam la două străzi distanţă de sediul central al Poliţiei, şi i-a expediat „Micuţei Lynn” un mandat poştal pentru suma de douăzeci şi cinci de dolari. Apoi s-a dus până la secţie. Presupunea că Oswald fusese deja transferat la închisoarea districtuală, aşa că a fost tare surprins să descopere mulţimea adunată în faţa clădirii. Reporteri, care de transmisie şi obişnuiţii gură-cască. Transferul nu avusese loc conform planului.

Ruby avea pistolul la el şi Ruby s-a strecurat în garaj. Fără probleme. Chiar l-au salutat unii dintre poliţişti, iar el le-a răspuns la salut. Oswald se afla tot la etaj. În ultimul moment le ceruse paznicilor să-i permită să îşi pună un pulover, deoarece cămaşa îi era găurită. Ocolul făcut pentru a lua puloverul a durat doar trei minute, dar a fost suficient – viaţa se schimbă cât ai bate din palme. Ruby l-a împuşcat pe Oswald în abdomen. Când a fost pus la pământ de poliţişti, Jack Strălucitorul a apucat să strige: „Hei, băieţi, sunt Jack Ruby! Mă cunoaşteţi toţi!”

Asasinul a murit la scurtă vreme după aceea la spitalul Parkland, fără să dea vreo declaraţie. Datorită unei stripteuse care avea nevoie de douăzeci şi cinci de dolari şi unui fudul tembel care a vrut un pulover, Oswald nu a fost niciodată judecat pentru crima comisă şi nu a avut niciodată o şansă reală de a vorbi. Ultima sa declaraţie despre rolul jucat în evenimentele din 22.11.63 a fost „Sunt un ţap ispăşitor”. Controversele despre adevărul spuselor lui nu au încetat nici până în ziua de azi.

La începutul romanului, Al, prietenul lui Jake Epping, apreciază probabilitatea ca Oswald să fi acţionat singur la 95%. După ce am citit un vraf cât mine de înalt de cărţi şi articole pe această temă, aş zice că această probabilitate se situează pe undeva pe la 98%, poate chiar 99%. Deoarece toate relatările asupra cazului, inclusiv cele scrise de teoreticienii conspiraţiei, spun aceeaşi simplă poveste americană: un omuleţ violent, ahtiat după celebritate, care se află la locul potrivit în momentul potrivit pentru a-şi îndeplini visul. Să fi fost infime şansele ca lucrurile să se fi întâmplat aşa cum s-au întâmplat? Da. La fel sunt şi şansele de a câştiga la loterie, însă cineva câştigă în fiecare zi.

Cele mai folositoare surse pe care le-am citit atunci când m-am pregătit să scriu acest roman consider că au fost Case Closed de Gerald Posner, Legend de Edward Jay Epstein (lectură plăcută, dar cam sonată, în stilul lui Robert Ludlum), Oswald’s Tale de Norman Mailer şi Mrs. Paine’s Garage de Thomas Mallon. Această din urmă carte reprezintă o analiză strălucită a teoreticienilor conspiraţiei şi a nevoii lor acerbe de a găsi o noimă într-un eveniment aproape întâmplător. Şi cartea lui Mailer este remarcabilă. El declară că s-a lăsat atras în acest proiect (care include interviuri extinse cu ruşii care i-au cunoscut pe Lee şi pe Marina în Minsk) nutrind convingerea că Oswald a fost victima unei conspiraţii, doar că la sfârşit a ajuns să creadă, fără tragere de inimă, că plicticoasa Comisie Warren a avut dreptate: Oswald acţionase de unul singur.

Unei persoane raţionale i-ar veni foarte, foarte greu să fie de altă părere. Aşa ne spune şi Briciul lui Occam – explicaţia cea mai simplă este, de obicei, cea bună.

Am fost profund impresionat – şi zguduit – atunci când am recitit Moartea unui preşedinte a lui William Manchester. Nu are absolut deloc dreptate în unele privinţe, cade în