la începutul anilor şaizeci. Mi-a povestit că şterpeliseşi plăcile tatălui tău.

Râde cu gura până la urechi:

– Şi dracu’ m-a luat pe chestia asta. Cum o chema pe mama ta?

– Andrea Robertson, îi spun, alegând numele la întâmplare.

Andrea era cea mai bună elevă a mea din ciclul al doilea de literatură americană.

– Sigur, mi-aduc aminte de ea, zice, dar zâmbetul său nesigur dovedeşte contrariul.

– Bănuiesc că nu mai ai niciunul dintre discurile vechi.

– O, Doamne, sigur că nu. Nu le mai am de mult. Dar am pe CD-uri tot felul de melodii vechi. Să înţeleg că vrei un cântec anume?

– Da. Dar este ceva special.

Râde:

– Toate sunt speciale.

Îi explic ce doresc şi Donald, la fel de îndatoritor ca întotdeauna, consimte. Când dau să mă întorc spre locul unde femeia pe care am venit s-o văd primeşte un pahar de punci de la primar, Donald strigă după mine:

– Nu ţi-am reţinut numele.

– Amberson, îi spun peste umăr. George Amberson.

– Şi vrei să pun melodia la opt şi un sfert?

– Fix. Timpul este esenţial, Donald. Să sperăm că va coopera. Cinci minute mai târziu, Donald Bellingham bombardează Jodie cu „At the Hop”, iar dansatorii umplu strada în blândeţea amurgului de Texas.

8

La opt şi zece, Donald pune un cântec lent al lui Alan Jackson pe care pot dansa şi adulţii. Sadie este singură pentru prima oară de la terminarea discursurilor şi mă apropii de ea. Inima îmi bate atât de tare încât sunt convins că nu mai are mult şi o să-mi sară din piept.

– Duduie Dunhill?

Se întoarce surâzând şi privind un pic în sus spre mine. E ea înaltă, dar eu sunt şi mai înalt. Întotdeauna am fost.

– Da?

– Mă numesc George Amberson. Vreau să vă spun cât de mult vă admir pe dumneavoastră şi toate lucrurile frumoase pe care le-aţi făcut.

Zâmbetul ei devine puţin nedumerit.

– Vă mulţumesc, domnule. Nu vă ştiu, dar numele dumneavoastră mi se pare cunoscut. Sunteţi din Jodie?

Nu mai pot călători în timp şi cu siguranţă că nu pot citi gândurile, cu toate astea ştiu ce-i trece prin minte. Aud numele acesta în vis.

– Şi da, şi nu, îi răspund şi adaug fără să o las să continue: îmi puteţi spune ce anume v-a determinat să vă dedicaţi viaţa comunităţii?

Din surâsul ei n-a mai rămas decât o umbră în colţul buzelor.

– Şi vreţi să ştiţi asta pentru că…?

– Din cauza asasinatului? Din cauza asasinării lui Kennedy?

– De ce… cred că da, într-un fel. Vreau să cred că m-aş fi implicat oricum în serviciul public, dar cred că atunci a început. În urma evenimentului acela, Texasul a rămas cu o aşa o…

Mâna stângă i se ridică involuntar la obraz, apoi coboară la loc.

– … aşa o cicatrice. De unde vă cunosc, domnule Amberson? Pentru că vă cunosc. Sunt sigură.

– Mai pot să vă pun încă o întrebare?

Mă priveşte cu nedumerire crescândă. Mă uit la ceas. Opt şi paisprezece. Momentul e aproape. Doar dacă Donald nu uită… dar nu cred că va uita. Ca să parafrazez versurile unui cântec vechi din anii cincizeci, anumite lucruri trebuie să se întâmple.

– Serata dansantă Sadie Hawkins din 1961. Pe cine aţi luat cu dumneavoastră ca să-i supravegheaţi pe copii când mama antrenorului Borman şi-a fracturat şoldul? Mai ţineţi minte?

Rămâne cu gura căscată. Apoi o închide încet. Primarul şi soţia lui se apropie de noi, văd că suntem cufundaţi în conversaţie şi schimbă direcţia. Suntem în propria noastră capsulă; doar Jake şi Sadie. Ca odinioară.

– Cu Don Haggarty, spune. A fost ca şi cum l-aş fi luat să mă ajute pe idiotul satului. Domnule Amberson…

Înainte să mai apuce să termine, prin cele opt difuzoare uriaşe bubuie vocea lui Donald Bellingham:

– În regulă, Jodie, iată acum un tunet din trecut, o minune de melodie, ne-ntrecută şi mult cerută!

Şi auzim sunetul dulce al alămurilor de la începutul cântecului unei orchestre de mult dispărute:

Di-da-daaa… da-di-da-da-daaam…

– Dumnezeule, „In the Mood”, exclamă Sadie. Dansam pe vremuri pe melodia asta.

Îi întind mâna.

– Haideţi. Veniţi să dansăm.

Râde, clătinând din cap:

– Mă tem că au cam trecut timpurile când dansam swing, domnule Amberson.

– Dar încă mai puteţi să valsaţi. Cum zicea Donald altădată: „Haideţi, daţi din picioare până la alienare.” Şi, vă rog, spuneţi-mi George.

În mijlocul străzii, cuplurile dansează cum pot şi cum ştiu. Unele chiar încearcă mişcări de lindy, însă niciunul dintre ele nu poate dansa swing aşa cum dansam eu şi cu Sadie pe vremuri. Nici pe departe.

Îmi ia mâna ca o femeie într-un vis. Căci este într-un vis şi într-un vis sunt şi eu. Iar ca toate visele frumoase, şi acesta va fi unul foarte scurt… dar, cu cât este visul mai scurt, cu atât este mai frumos, nu-i aşa? Da, cred că da. Pentru că, atunci când timpul a trecut, nu-l mai poţi da înapoi.

Felinare colorate de petrecere atârnă deasupra străzii, galbene şi roşii şi verzi. Sadie se împiedică de scaunul cuiva, dar eu sunt pregătit pentru asta şi o prind de braţ.

– Scuze, sunt neîndemânatică, îmi spune.

– Aşa ai fost mereu, Sadie. Este una dintre trăsăturile care te fac adorabilă.

Înainte să apuce să-mi pună vreo întrebare, îmi petrec uşor braţul în jurul taliei ei. Mă prinde şi ea, cu ochii ridicaţi într-ai mei. Luminile îi alunecă pe obraji şi îi strălucesc în privire. Ne prindem de mâini, degetele îşi găsesc instinctiv locul, iar mie mi se pare că anii cad de pe noi, aidoma unei haine mult prea grele şi mult prea strâmte. În clipa aceea am o singură speranţă mai fierbinte: că nu a fost chiar atât de ocupată şi că a găsit măcar un om bun, unul care să fi aruncat la gunoi mătura blestemată a lui John Clayton odată pentru totdeauna.

Muzica îi acoperă şoapta, dar eu o aud – întotdeauna am auzit-o:

– Cine eşti, George?

– Cineva pe care l-ai cunoscut într-o altă viaţă, iubito.

Şi muzica ne învăluie, muzica alungă anii, şi dansăm.

 

2 ianuarie 2009 – 18 decembrie 2010

Sarasota, Florida Lovell, Maine

Cuvânt de încheiere

A trecut aproape o jumătate de secol de când John Kennedy a fost asasinat în Dallas, însă două întrebări tot nu şi-au găsit răspuns: într-adevăr Lee Oswald a fost cel care a apăsat