caut alte informaţii despre Sadie. Dacă Jodie ar fi avut propriul ziar, cred că aş fi fost mai tentat, dar nu avusese vreunul în trecut şi cu siguranţă că nu avea nici acum, când acelaşi internet strangula presa scrisă. În plus, mai există şi zicala aceea veche: Nu te uita pe gaura cheii dacă nu vrei să te superi. Şi oare exista în istoria omenirii vreo gaură mai mare decât internetul?

Scăpase cu viaţă după povestea cu Clayton. Mi-am spus că ar fi mai bine ca tot ce ştiu despre Sadie să se sfârşească aici.

5

Şi aşa ar fi rămas lucrurile, dacă în clasa mea de avansaţi nu ar fi fost transferată o elevă nouă. În aprilie 2012; se poate să fi fost chiar la 10 aprilie, data celei de-a patruzeci şi noua aniversare a tentativei eşuate de asasinat asupra lui Edwin Walker. Se numea Erin Tolliver, iar familia ei se mutase în Westborough din Kileen, Texas.

Cunoşteam bine numele acesta. Kileen, de unde cumpărasem prezervative de la un farmacist cu un rictus murdar şi complice. Să nu încalci legea, fiule, mă sfătuise el. Kileen, unde Sadie şi cu mine petrecuserăm multe nopţi dulci la Candlewood Bungalows.

Kileen, care avea un ziar intitulat The Weekly Gazette.

În a doua săptămână de când se afla în oraş, deja noua mea elevă din grupa de avansaţi îşi făcuse câteva prietene noi, vrăjise câţiva băieţi şi părea că se adaptează de minune. Am întrebat-o dacă The Weekly Gazette mai apărea. I s-a luminat chipul:

– Aţi fost în Kileen, domnule Epping?

– Acum foarte multă vreme, i-am răspuns – afirmaţie care nici nu ar fi clintit acul vreunui detector de minciuni.

– Mai apare încă. Mama obişnuia să spună că o cumpără doar ca să împacheteze peştele în ea.

– Şi mai are rubrica „Ce mai e nou în Jodie”?

– Are câte o rubrică de ştiri locale din fiecare orăşel de la sud de Dallas, a chicotit Erin. Cred că o puteţi găsi şi pe internet, dacă vreţi să aflaţi ceva, domnule Epping. Internetul are de toate.

Avea dreptate în această privinţă, iar eu am reuşit să mă abţin exact o săptămână. Uneori gaura cheii este mult prea ispititoare.

6

Planul meu era simplu: intru pe internet în arhiva ziarului (presupunând că The Weekly Gazette avea aşa ceva) şi dau căutare pentru numele lui Sadie. Ştiam că nu e bine ce fac, dar, fără să vrea, Erin Tolliver îmi stârnise sentimente care începuseră să se mai domolească şi ştiam că nu-mi voi găsi liniştea dacă nu verific. S-a dovedit, însă, că nici nu aveam nevoie de arhivă. Căci am găsit ceea ce căutam nu în rubrica „Ce mai e nou în Jodie”, ci chiar pe prima pagină a ziarului.

JODIE ÎŞI ALEGE CETĂŢEANUL SECOLULUI LA MANIFESTĂRILE CENTENARE DIN IULIE spunea titlul. Iar fotografia de dedesubt… avea optzeci de ani acum, dar sunt chipuri pe care nu le uiţi niciodată. Se poate ca fotoreporterul să-i fi sugerat să încline puţin capul, ca să ascundă obrazul stâng, dar Sadie a privit direct în aparat. Şi, de ce nu? Acum cicatricea, rana provocată de un bărbat aflat de foarte mulţi ani pe lumea cealaltă, era veche. Mie mi se părea că-i conferă chipului ei o anumită forţă morală, dar, desigur, eu sunt subiectiv. În faţa ochiului îndrăgostit, până şi semnele de vărsat de vânt sunt frumoase.

La sfârşitul lui iunie, după încheierea anului şcolar, mi-am făcut valiza şi am pornit încă o dată spre Texas.

7

Crepusculul unei zile de vară în oraşul Jodie, Texas. E puţin mai mare decât în 1963, dar nu cu mult. Acum e o fabrică de cartoane pe Bee Tree Lane, unde locuise Sadie Dunhill odinioară. Frizeria a dispărut, iar benzinăria unde îmi alimentam Sunlinerul a fost înlocuită cu un magazin 7-Eleven. În locul unde Al Stevens servea altădată burgerii Pronghorn şi cartofii Mesquite apăruse un fast-food Subway.

S-au încheiat toate discursurile de comemorare a o sută de ani de atestare istorică a oraşului Jodie. Cel ţinut de femeia aleasă de Societatea de Istorie şi de Consiliul Local pentru titlul de Cetăţean al Secolului a fost încântător de scurt; cel al primarului a fost dezlânat, dar instructiv. Aşa am aflat că Sadie a deţinut, la rândul ei, un mandat de primar, precum şi patru mandate în Legislativul Statului Texas, dar aceste lucruri sunt nesemnificative în comparaţie cu restul. Activităţile ei caritabile, eforturile ei neprecupeţite de ridicare a nivelului calităţii educaţiei din Liceul Durham Consolidated şi anul când a participat, ca voluntar, la ajutarea victimelor uraganului Katrina, în New Orleans. Programul pentru elevii orbi de la Biblioteca Statului Texas, iniţiativa de îmbunătăţire a asistenţei medicale pentru veterani şi eforturile necontenite (chiar la optzeci de ani) de a obţine o mai bună îngrijire pentru nevoiaşii cu afecţiuni mentale. În 1996 i s-a oferit prilejul de a candida pentru Congresul Statelor Unite, dar a refuzat, spunând că are multe de făcut acasă.

Nu s-a recăsătorit niciodată. Nu a plecat niciodată din Jodie. E tot înaltă, cu trupul neafectat de osteoporoză. Şi e tot frumoasă, iar părul alb îi ajunge până la talie.

Acum discursurile s-au terminat, iar Main Street a fost închisă traficului. La fiecare capăt al ei câte un banner anunţă:

DANS ÎN AER LIBER, DE LA 7 LA MIEZUL NOPŢII! VENIŢI CU TOŢII!

Sadie este înconjurată de prieteni, iar pe unii dintre aceştia mi se pare că îi recunosc, aşa că mă îndrept spre podiumul DJ-ului din faţa locului unde fusese Western Auto, iar acum este o farmacie naturistă Walgreen. Individul care se foieşte cu discuri şi CD-uri are vreo şaizeci şi ceva de ani, părul cărunt şi rar şi o burtă cât toate zilele, însă aş recunoaşte oriunde ochelarii aceia cu ramele roz.

– Bună, Donald, îi spun. Văd că tot cu muzicile, discurile şi acusticele te ocupi.

Donald Bellingham îşi ridică ochii la mine şi zâmbeşte:

– Niciodată nu merg la evenimente fără ele. Te cunosc de undeva?

– Nu, îi răspund eu, o cunoşti pe mama. A fost la un bal unde ai pus tu muzica pe