o trecere, cuprinde mâncarea şi băutura, le dizolvă şi le fărămiţează, le antrenează în mişcarea lui şi le scoate prin golurile împletiturii, le descarcă în vene, aşa cum se împrăştie în pâraie apa dintr-un izvor, şi face ca lichidul din vene să curgă prin trup ca printr-un apeduct.

Dar să examinăm încă odată mijloacele prin care [79b]fenomenul respiraţiei s-a constituit aşa cum este azi. Şi iată cum. De vreme ce nu există niciun gol în care ceva care se mişcă ar putea să pătrundă, iar răsuflarea noastră iese din noi, urmarea e repede evidentă pentru oricine, şi anume că ea nu se duce în gol, ci că deplasează aerul din preajmă, iar acesta, la rândul lui, alungă, strat după strat, aerul din apropiere, în timp ce, astfel constrâns, până la capăt, aerul se întoarce şi întră, din nou, în locul de unde a ieşit aerul expirat, reumplându-l, respiraţie de respiraţie; şi toate acestea se petrec fără întrerupere, ca învârtirea unei [79c]roţi, pentru că nu există niciun fel de gol; şi de aceea, de îndată ce pieptul şi plămânii expulzează aerul respirat, aceştia se umplu din nou cu aerul dimprejurul trupului care, mereu împins, îşi reface ciclul şi pătrunde la loc în trup prin porozitatea cărnii. Apoi, când aerul e făcut să se întoarcă şi, străbătând corpul, iese afară, el provoacă, circular, o nouă inspiraţie, prin căile de trecere ale gurii şi ale nărilor. Trebuie să presupunem că la originea acestui proces stau următoarele cauze: părţile interne ale oricărei vieţuitoare, părţi [79d]care înconjoară sângele şi vasele, sunt cele mai calde, ca şi când în ea s-ar afla un izvor de foc; este tocmai ceea ce am asemănat cu urzeala împletiturii, spunând că întreaga ei parte centrală e împletită din foc, iar toate părţile dinspre exterior — din aer. Or, trebuie să admitem că ceea ce e cald, ieşind de unde se află, tinde să ajungă, îndreptându-se către regiunea sa proprie, la ceea ce e de aceeaşi natură cu el; şi că, de vreme ce există numai două căi de a ajunge afară, una străbătând prin trup şi cealaltă prin gură şi prin [79e]nări, ori de câte ori căldura se avântă spre aer pe una din aceste căi, el îl face să se întoarcă în aer pe cel din cealaltă parte, iar aerul astfel împins, căzând în foc, se încinge, în timp ce aerul care iese se răceşte; şi, pe măsură ce căldura se transmite de la unul la altul, iar aerul care iese pe cealaltă cale se încălzeşte, acest aer mai cald tinde să se îndrepte pe această cale, în sens contrar, către o căldură ca a lui proprie. Împingând circular aerul care se deplasează pe cealaltă cale; apoi acesta, supus de fiecare dată aceloraşi impulsuri, răspunde mereu cu aceleaşi reacţii şi, sub acţiunea acestor două impulsuri, se stabileşte o mişcare circulară şi alternativă, dând naştere inspiraţiei şi expiraţiei.

Pe aceeaşi cale trebuie să căutăm explicaţia a ceea ce se petrece în cazul ventuzelor medicale, al deglutiţiei, al proiectilelor lansate ir. aer, fie în sus, fie înainte, sau în [80a]cazul sunetelor, care se vădesc ca acute ori grave, după cum sunt rapide ori lente, şi a căror deplasare este când dizarmonică din cauza neconcordanţei dintre ele şi mişcările pe care le produc în noi, când consonantă, datorită acordului cu acestea. Într-adevăr, sunetele mai lente, în momentul când ajung din urmă mişcările celor mai rapide, care le precedau, le găsesc pe cale să se oprească, ajunse deja în concordanţă cu mişcările pe [80b]care li le imprimă sunetele mai lente care le ajung din urmă; dar când le ajung din urmă şi le încetinesc mişcarea, sunetele acestea mai încete nu provoacă nici o tulburare, ci dimpotrivă, punând în contact şi în concordanţă începutul unei mişcări mai lente cu apropierea de sfârşit a uneia iniţial mai rapide, ele determină o unică mişcare, în care sunetele acute şi cele grave se află contopite; şi astfel procură ignoranţilor desfătare, iar ştiutorilor bucuria de a auzi cum mişcările muritoare imită armonia divină.

[80c]Ar mai fi de adăugat: curgerea apelor în toate formele ei, căderea trăsnetelor şi uimitoarele manifestări ale aşa-zisei atracţii exercitate de chihlimbar şi de pietrele magnetice. În cazul niciunuia dintre aceste fenomene nu poate fi vorba de vreo atracţie. Oricui le va căuta o explicaţie corectă îi va apărea evident că, de vreme ce nu există vid, toate acestea exercită unele asupra altora o pulsiune circulară, că, prin dezintegrări şi recompuneri succesive, fiecare îşi schimbă locul, tinzând către regiunea sa proprie, şi că ele par magice numai datorită acestor modificări complicate.

[80d]Or, şi fenomenul respiraţiei, care a prilejuit această expunere, se produce, cum am spus mai înainte, din aceleaşi cauze şi prin aceleaşi mijloace: focul fragmentează alimentele, apoi, urcând şi coborând înăuntrul trupului nostru odată cu respiraţia, descarcă hrana mistuită din pântec în vene, umplându-se cu ea în felul acesta, întregul trup al tuturor vieţuitoarelor este continuu irigat cu fluxul hranei. Iar particulele, fiind de curând fărâmiţate şi provenind din substanţe înrudite, fructe sau ierburi — (tocmai pentru aceasta hărăzite de zeul care le-a sădit, să ne fie hrană) — capătă, datorită amestecării, tot felul de culori; cea roşie însă e cea care le străbate pe toate, fiind preponderentă. Roşul este rezultatul natural al acţiunii focului asupra umidităţii, căreia, după ce o decupează mărunt, îi imprimă propria lui culoare. Aşa se explică de ce culoarea lichidului care curge prin trupul nostru, şi pe care îl numim sânge, are înfăţişarea pe care am descris-o: [81a]el este hrana cărnii şi a întregului trup, apa care îl udă şi cu care fiecare parte a trupului umple la loc cuprinsul părţii golite. Iar aceste umpleri şi goliri succesive se petrec în acelaşi fel ca mişcarea a tot ce există în univers, care poartă fiecare lucru către ceea ce e de aceeaşi natură cu el. Într-adevăr, cele care ne înconjoară din afară ne dizolvă şi ne descompun mereu, trimiţând fiecare fel de substanţă către ceea ce este de aceeaşi seminţie cu ea; iar substanţele din sânge, la rândul lor,