ghivece cu roşii, iar lângă ele o pisică mare, neagră, întinsă la soare. În curtea altei căsuţe, un copilaş făcea baloane din săpun. De undeva se auzea un cântec de-al lui Ayumi Ishida şi am simţit chiar miros de curry. Tramvaiul şerpuia printre alei intime. Pe traseu s-au mai urcat câţiva pasageri, dar cele trei bătrâne trăncăneau neîncetat.

  Am coborât în apropierea staţiei Otsuka şi am mers după harta lui Midori, până am ieşit într-o stradă mare. N-am prea avut la ce să mă uit şi magazinele nu mi se păreau deloc prospere. Erau toate vechi şi înăuntru domnea întunericul. La unele dintre ele nici nu se mai distingea scrisul de pe firme. Judecând după vechimea şi stilul lor, zona părea a fi scăpat de raidurile aeriene din timpul războiului şi de aceea clădirile rămăseseră, în mare parte, intacte. Bineînţeles că se vedeau şi clădiri refăcute complet, dar majoritatea fuseseră doar mărite sau reparate pe alocuri şi tocmai aceste cârpeli păreau să dea un aer mai sărăcăcios cartierului decât înseşi clădirile vechi.

  Întreaga atmosferă te ducea cu gândul la faptul că majoritatea celor care au locuit aici s-au săturat de maşini, de aerul poluat, de zgomot şi de chiriile mari şi s-au mutat undeva în suburbii, lăsând în urma lor apartamente ieftine, camere pe care întreprinderile le închiriază angajaţilor, magazine ce nu se lasă mutate şi câţiva indivizi ce se cramponează de proprietăţile lor de familie. Totul părea înceţoşat şi murdar de parcă ar fi fost învăluit în fum provenit de la ţevile de eşapament.

  Am mers pe jos cam zece minute până am ajuns la benzinărie şi acolo am luat-o la dreapta, pe o străduţă cu magazine. Pe la mijlocul ei am văzut firma librăriei Kobayashi. Îmi era clar că nu e o librărie mare, dar, oricum, nu era atât de mică precum mi-o imaginasem eu din poveştile lui Midori. Era o librărie obişnuită de pe o stradă obişnuită. Era la fel ca librăria la care alergam nerăbdător să-mi cumpăr revistele pentru adolescenţi chiar în ziua apariţiei lor. M-a cuprins o uşoară nostalgie când m-am oprit în faţa librăriei lui Midori.

  Oblonul din metal era tras complet şi am văzut scris pe el „Săptămânalul Bunshun se vinde joia”. Mai erau cincisprezece minute până la ora douăsprezece, dar nu aveam chef să-mi omor timpul hoinărind prin preajmă cu narcisele în mână, aşa că m-am decis să sun. Am apăsat pe soneria de lângă oblon şi m-am dat doi-trei paşi îndărăt. Am aşteptat vreo cinci secunde, dar nu mi-a răspuns nimeni. În timp ce ezitam dacă să mai sun o dată sau nu, am auzit un geam deschizându-se chiar deasupra capului meu. Am ridicat privirile şi am văzut-o pe Midori făcându-mi semn cu mâna.

  — Ridică oblonul şi intră, strigă ea.

  — Am ajuns mai devreme. Te rog să mă scuzi.

  — Nu-i nimic. Urcă la etaj! Sunt ocupată în clipa asta şi nu pot coborî, zise ea, închizând geamul.

  Am ridicat oblonul cam un metru de la pământ şi acesta a scârţâit îngrozitor. M-am strecurat pe sub el şi l-am închis la loc. Înăuntru era întuneric beznă. M-am împiedicat de grămezile de reviste legate, era cât pe-aci să cad de câteva ori, dar până la urmă am reuşit să ajung la scara ce se afla în colţul încăperii. Mi-am scos pantofii şi am urcat la etaj, pe pipăite. Totul în jur era cufundat în întuneric. Camera din capul scărilor părea a fi o cameră de zi şi era mobilată simplu: o canapea şi două fotolii. Era o încăpere mică, slab luminată de o biată dâră de lumină ce-mi amintea de vechile filme poloneze. În partea stângă se afla un mic spaţiu, dedicat probabil depozitării unor lucruri, şi se mai zărea şi o uşă de toaletă. Urcasem scările cu foarte multă grijă şi am respirat uşurat când am văzut că la etaj nu mai trebuia să orbecăi.

  — Vino-ncoace! a strigat Midori.

  Vocea s-a auzit dinspre partea dreaptă, aşa că acolo era sufrageria, iar la capătul ei bucătăria. Casa era veche, dar bucătăria părea să fi fost de curând renovată: modulele noi de pe pereţi, bufetul, chiuveta şi robinetele sclipeau pur şi simplu. Midori pregătea ceva, o oală clocotea pe foc şi în aer plutea miros de peşte prăjit.

  — E bere în frigider, mi-a spus Midori, întorcându-se spre mine. Ia loc până termin mâncarea.

  Am scos o cutie de bere şi m-am aşezat la masa din bucătărie. Berea era atât de rece, încât aveam senzaţia că stătuse la frigider jumătate de an. Pe masă se aflau o scrumieră mică, albă, un ziar şi un recipient cu sos de soia. Am mai văzut un pix şi o foaie de hârtie pe care erau notate nişte cifre, păreau a fi nişte socoteli de la cumpărături şi un număr de telefon.

  — Termin în zece minute, a spus ea. Mai rezişti?

  — Bineînţeles că da.

  — Sper să ţi se facă foame ca lumea. E o groază de mâncare.

  În timp ce sorbeam berea, o priveam pe Midori, deşi stătea cu spatele la mine. Se mişca cu extrem de multă îndemânare, făcând patru feluri de mâncare în acelaşi timp. A gustat ceva, în următoarea secundă a tocat ceva, apoi a scos altceva din frigider şi a presărat peste mâncarea dintr-un castron, iar în următoarea clipă a şi spălat o oală pe care nu o mai folosea. Parcă era un instrumentist indian care cânta în acelaşi timp la mai multe instrumente de percuţie: clopoţei, tobe, oase de bivol. Fiecare mişcare era precisă, calculată, echilibrată. O priveam admirativ.

  — Nu te pot ajuta cu nimic? am întrebat-o eu.

  — Mă descurc, răspunse Midori, întorcându-se spre mine şi zâmbindu-mi dulce. Sunt obişnuită să fac totul singură.

  Midori purta blugi şi un tricou bleumarin. Pe spatele tricoului era imprimat un măr uriaş. Şoldurile ei erau teribil de înguste. Păreau atât de fragile, de parcă ar fi sărit peste