Ea înălţă uşor din umeri.

— Nu mi-a trecut deloc prin cap aşa ceva.

Poirot o privi cu multă atenţie.

— Cred că vă cam displace maniera în care conduc ancheta, spuse el, clipind din ochi. Un englez, vă spuneţi în sinea dumneavoastră, n-ar lucra aşa. El ar fi pus toate lucrurile la punct, s-ar fi ţinut numai de fapte, ar fi făcut, cum se spune, o treabă pe cinste. Dar vedeţi, domnişoară, am şi eu micile mele ciudăţenii. Mai întâi mă uit bine la cel din faţa mea, încerc să-mi dau seama ce fire e şi pun întrebările în consecinţă. Adineauri am interogat un domn care nu s-a lăsat până nu mi-a spus tot ce ştia despre orice îi venea pe limbă. Ei bine, pe el l-am ţinut strict la subiect. Doream să-mi răspundă doar cu da sau nu, aşa sau nu-i aşa — şi atât. Apoi aţi venit dumneavoastră. Mi-am dat seama de la început că sunteţi ordonată şi metodică, că vă veţi limita la problema discutată, că răspunsurile dumneavoastră vor fi concise şi la obiect. Şi, pentru că, după cum ştiţi, domnişoară, natura umană e perversă, dumneavoastră vă pun întrebări cu totul diferite. Vă întreb ce simţiţi, ce credeţi. Nu vă place această metodă?

— Vă rog să mă iertaţi, dar mi se pare că pierdem timpul. Faptul că-mi place sau nu figura domnului Ratchett nu cred că e de prea mare folos în descoperirea asasinului.

— Ştiţi cine era de fapt Ratchett, domnişoară?

Ea dădu din cap afirmativ.

— Doamna Hubbard ne-a spus la toţi.

— Şi ce părere aveţi despre cazul Armstrong?

— A fost ceva cu totul înspăimântător, spuse ea cu o voce dură.

Poirot o privi îndelung

— Veniţi de la Bagdad, mi se pare, domnişoară Debenham?

— Da.

— Şi mergeţi la Londra?

— Da.

— Cu ce v-aţi ocupat la Bagdad?

— Am lucrat ca guvernantă la doi copii.

— Vă reîntoarceţi după vacanţă?

— Nu sunt sigură

— De ce?

— Bagdadul nu prea îmi e la îndemână. Aş profera un post la Londra, dacă aş găsi unul convenabil.

— Înţeleg. Mă gândeam că probabil sunteţi pe cale să vă măritaţi.

Domnişoara Debenham nu răspunse. Se uită, calmă, la Poirot. I se putea citi clar în ochi: "Sunteţi impertinent".

— Ce părere aveţi despre domnişoara Ohlsson, cu care staţi în compartiment?

— E o fiinţă simplă, cumsecade.

— Ce culoare are capotul pe care-l poartă?

Mary Debenham îl privi mirată.

— Un fel de cafeniu. E de lână naturală.

— Dacă nu sunt indiscret, îndrăznesc să spun că am observat culoarea capotului dumneavoastră. Pe drumul de la Alep la Istanbul. Un mov palid, mi se pare.

— Da, aşa e.

— Mai aveţi şi un alt capot, domnişoară? Unul vişiniu, de pildă?

— Nu, acela nu-i al meu.

Poirot se aplecă brusc înainte. Părea o pisică gata să se arunce asupra şoarecelui.

— Dar al cui e?

Femeia se dădu înapoi, speriată.

— Nu ştiu. Ce vreţi să spuneţi?

— Dumneavoastră n-aţi spus "Nu, n-am aşa ceva", ci aţi spus "Acela nu e al meu", ceea ce înseamnă că acela aparţine altcuiva.

Domnişoara Debenham dădu din cap afirmativ.

— Da.

— Al cui e, atunci? E vorba de cineva din tren? întrebă Poirot.

— V-am spus: nu ştiu. M-am trezit pe la cinci dimineaţa cu impresia că trenul stătea pe loc de multă vreme. Am deschis uşa şi m-am uitat pe coridor, crezând că suntem într-o staţie. Atunci am văzut pe cineva îmbrăcat într-un chimono vişiniu, la celălalt capăt al coridorului.

— Şi nu ştiţi cine era? Avea părul blond, negru, sau cărunt?

— N-aş putea spune. Avea o bonetă pe cap şi n-am văzut-o decât din spate.

— Şi ca talie?

— Destul de înaltă şi subţire, după câte am putut să-mi dau seama, dar nu sunt foarte sigură. Chimonoul era brodat cu balauri.

— Da, da, aşa e, cu balauri.

Poirot rămase câteva clipe tăcut.

— Nu reuşesc să înţeleg. Nu reuşesc să înţeleg deloc. Totul parcă n-are nici un sens, murmură el.

Apoi ridicând capul, spuse:

— Nu vă mai reţin, domnişoară.

— Oh, exclamă ea, luată puţin pe neaşteptate.

Se ridică de îndată în picioare. Ajunsă în pragul uşii, şovăi o clipă, apoi se întoarse înapoi.

— Suedeza... domnişoara Ohlsson, nu-i aşa... pare puţin îngrijorată. Zice că i-aţi spus că a fost ultima persoană care l-a văzut pe Ratchett în viaţă. Are impresia, cred, că o suspectaţi din această cauză. N-aş putea oare să-i spun că se înşală? Ştiţi, efectiv, e genul de om care nu s-ar atinge nici de e muscă.

În timp ce rostea aceste cuvinte, zâmbi puţin.

— La ce oră s-a dus să ia aspirina de la doamna Hubbard?

— Puţin după zece şi jumătate.

— Câtă vreme a lipsit?

— Vreo cinci minute.

— A mai părăsit compartimentul în timpul nopţii?

— Nu.

Poirot se întoarse către doctor.

— E posibil ca Ratchett să fi fost omorât aşa devreme?

Doctorul scutură din cap.

— Atunci cred că vă puteţi linişti prietena, domnişoară.

— Vă mulţumi

Pe neaşteptate îi zâmbi. Avea un zâmbet simpatic.

— E ca o oaie, ştiţi. O apucă frica şi începe să behăie.

Se întoarse şi ieşi.

CAPITOLUL XII

MĂRTURIA CAMERISTEI

Bouc privi intrigat înspre prietenul său.

— Nu te prea înţeleg, bătrâne. Ce-ai încercat să faci?

— Căutam o fisură.

— O fisură?

— Da, în armura aceasta de sânge rece a domnişoarei Debenham. Doream să-i zdruncin siguranţa. Dacă am reuşit? Nu ştiu. Dar un lucru ştiu: că nu se aştepta să procedez aşa cum am procedat.

— O suspectezi, murmură Bouc. Dar de ce? Pare o tânără foarte încântătoare... ultimul om din lume care să fie amestecat într-o astfel de crimă.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, interveni doctorul Constantine. E calmă, neemotivă. N-ar fi înjunghiat un om; l-ar fi târât mai degrabă prin sălile tribunalelor.

Poirot oftă.

— Trebuie să vă scoateţi, amândoi, din cap ideea că avem de-a face cu o crimă subită şi nepremeditată. Cât despre motivele pentru care o bănuiesc pe domnişoara Debenham, ele sunt două la număr. Mai întâi, din cauza unei conversaţii pe care am surprins-o şi despre care nu v-am vorbit încă.

Şi le relată curiosul schimb de cuvinte pe care-l auzise, Iară să vrea, în trenul spre Istanbul

— E într-adevăr curios, spuse Bouc după ce Poirot termină. Oricum, trebuie să găsim o explicaţie. Dacă bănuielile dumitale au un temei, atunci înseamnă că amândoi sunt