Măria sa, întinzând iar cupa, primi vin din fedeleş şi bătu pe umăr pe Simion, ceea ce fu de mirare pentru boieri. Al doilea comis sărută mâna măriei sale şi se ridică în picioare. Atunci socoti Cristea vistiernicul că trebuie să treacă mai în lumină. Domnul îl văzu şi-l chemă la sine, ca să facă plăcere bătrânului său slujitor Manole.

— Domnia ta ai urmat o altă rânduială a vieţii, vistiernice.

Cristea Păr-Negru se supuse cu umilinţă, coborând genunchii şi aplecându-şi fruntea.

— Da, măria ta. Ştiu că stăpânului nostru i-i cunoscută suferinţa anume a fratelui meu, de aceea măria sa se milostiveşte să-l ierte. Tagma aceasta, măria ta, nu mai poate avea dragoste decât cătră Domnul său, ceea ce este bine şi folositor măriei tale. Comisul al doilea Simion are soţie datoria lui şi prunci aceste minunate dobitoace pe care Dumnezeu le-a dat domnilor ca să găsească în ele repeziciune, desfătare şi putere.

Vodă se întoarse spre bătrânul comis:

— Sunt prea mulţămit, jupâne Manole, de acest fiu al domniei tale. A moştenit limbă dulce de la jupâneasa Ilisafta.

— Asta-i numaidecât, măria ta, se grăbi să încuviinţeze comisul, după care oftă, înegurându-se puţintel.

CAPITOLUL VII

CIUDATĂ VESTE DIN ŢARA LEŞEASCĂ

După plecarea măriei sale, aşezările de la Timiş rămaseră ca-ntr-o destindere leneşă sub puhoiul de soare al primăverii. Era într-acel colţ de lume aşa cumpănă a văzduhului, încât toate păreau mai pline de farmec decât aiurea. Peste apa ca de gheaţă în mişcare a Moldovei, plutea o limpezime tot aşa de curată în care ciocârliile dădeau slavă Domnului Dumnezeu suind şi coborând pe trepte de cântec. Spre răsărit, cătră valea Şiretului, zarea avea ceva trandafiriu. Înspre apus, cătră munţii cei mari, dincolo de păduri de fag şi brad, înălbăstreau pâcle. De undeva, din pădure, din Piatra Corbului, se vedea în Pătru-Vodă şi Ceahlău. Tot de-acolo, cătră câmpii, văzuse comisoaia Ilisafta Târgu-Frumos, amintindu-şi de tinereţea înflorită a domniei sale.

De la pajiştile cu râsuri în mii de feţe ale florilor, şi de la streşina pădurii de unde s-aud picurând tălăncile în poieni depărtate, de la dumbrava şi gârlele Moldovei, de la zburdăciunea lui de mânz fără grijă laolaltă cu harmasaraşii din acele ceairuri trebuia Jderul cel mititel să-şi ia bun-rămas; căci, după întorsul măriei sale la scaunul Sucevii, vistiernicul Cristea avea să-l ducă să-l înfăţişeze la curte. Puţinele straie şi arme şi îngrijirile fiinţii lui încă fără cumpăt rămâneau în sama lui Gheorghe Botezatu Tătarul, care-i era hărăzit slujitor, de cătră comis. În fundul ochilor lui stecliţi, mezinul păstra totuşi o bucurie ascunsă, deşi cătră părintele său şi fraţii săi se alinta cu păreri de rău.

Pulberile celei din urmă roate de panţiri, care se mişca în urma alaiului domnesc, se ridicau dincolo de vadul râului, când jupân Manole Păr-Negru se hotărî să întocmească în sfârşit sfatul pentru care venise starostele Căliman. Poruncind Jderului celui mititel să nu coboare încă la curte, comisul pofti pe soţii săi la chilia lui Simion, în laturea grajdurilor celor mari. Acele clădiri ale iepelor acuma erau goale; toate mamele erau cu mânjii la iarbă fragedă, pe costişele din Valea Morii. La căsuţa comisului al doilea înfloreau dinaintea uşii deschise tufe de mintă pipărată şi alte câteva buruieni cunoscute numai vracilor. În chilia scundă, cu straie şi arme aninate în cuiere, nu se afla altă podoabă decât icoana sfântului Gheorghe, biruitorul balaurului. Acel sfânt Gheorghe era călare pe cal alb, care, în închipuirea comisului al doilea, părea a fi aidoma Catalan, deşi harmasarul domnesc n-avea nici coadă ţapănă, nici picioare de lemn. Un pat învălit cu pocladă şi câteva scăunaşe cu trei picioare întregeau zestrea acelei încăperi. Era mai mult o chilie de schivnic decât de om de lume şi mai ales de comis al doilea al măriei sale Ştefan-Vodă. În coarda de afară, împotriva soarelui, se zvântau curălării şi arcane de prins şi de domolit tretinii sălbatici. Sub coardă, pe prispă, mai erau înşirate cuţite şi stricnele. Mirosea a seu şi a dohot. Slujitori cu suliţă şi arc făceau de strajă în preajmă.

— Aici e omul dumnitale, staroste Căliman? întrebă comisul Manole.

— Aici, încuviinţă bătrânul. Am avut grijă, cinstite comise, să-l aduc cu oamenii mei în zori-de-ziuă, bine legat şi cu căluş la gură. L-am lepădat în sama slujitorilor domniei voastre. Lazăr Pitărel l-a pus în başcă şi i-a aşezat strajă. Toate le-am făcut aşa precum ţi-am mai spus.

— Da, aşa este, mi-ai mai spus, grăi bătrânul cu oarecare tulburare. Mă gândesc dacă n-ar fi fost mai bine să înştiinţăm pe măria sa.

— De ce? băgă de samă Simion. Trebuie să vedem întăi ce este. Omul e în puterea noastră şi-l cercetăm.

— Unde-i băietul?

— Băietul aşteaptă afară pe prispă, dădu lămurire Căliman. S-a cam spăriat că l-ai oprit. Pe cât e de ager, nu mi-ar fi de mirare să fi înţeles despre ce-i vorba. Astă-noapte l-am găsit tocmai sfătuind cu omul meu şi spunându-i câte în lună şi-n soare. Lui i se părea că-l cercetează, pe când acel străin viclean îl trăgea de limbă.

— După ce ai pus stăpânire pe străin, nu l-ai cercetat?

— Ba da. Se arată cu oarecare semeţie şi mie nu vrea să-mi răspundă nimic. Zice că va vorbi când trebuie şi cui se cuvine.

Simion asculta în tăcere, stând în picioare. Cristea se aşezase pe pat, neîndoindu-se că lui i se cuvine locul cel mai bun. Bătrânii se lăsaseră pe scăunele, — comisul Manole dintr-odată, cum îi era obiceiul; starostele Căliman încet, scârţâind din încheieturi şi gemând.

— Bine, să vedem ce este, încuviinţă jupân Manole Păr-Negru, oftând. Văd că grija noastră cu aceste herghelii domneşti n-are să se istovească niciodată.

Vistiernicul Cristea găsi de cuviinţă să intre prin altă parte în miezul lucrului:

— Dobitocul acesta care se chiamă cal, grăi el ca şi cum ar fi cetit dintr-o carte, dobitocul acesta care se chiamă cal, cinstite comise, iubeşte pojarul şi războiul, aşa încât e cu primejdie. Fiind marfă de mare preţ, de asemenea o doresc şi o caută furii, deci iarăşi e cu