Comisul Manole îi curmă vorba:

— Toate acestea le ştim, vistiernice, şi totuşi năcazurile nu ni se uşurează. Jupâne comise al doilea, dă poruncă lui Lazăr Pitărel să ne aducă pe acel străin.

Simion ieşi. Bătrânii rămaseră privind în pământ. Vistiernicul mormăi trăgănat un început de cântec, după aceea rămase cu ochii aţintiţi la icoana sfântului Gheorghe, înfiorându-se de străşnicia cu care sfântul ostaş doboară dihania.

Se auziră glasuri după puţină vreme. Vatavul de slujitori Pitărel împinse de la spate cu suliţa pe străin. Acesta făcu doi paşi repezi în chilie şi se opri, cercând a se destinde în sus din legături. Era legat cu mânile dinapoi. Legătura mânilor era trecută pe după chimirul de piele.

— Cinstite comise, zise el deodată, întorcându-se spre jupân Manole Păr-Negru, binevoieşte a porunci să mi se dea drumul din strânsoare.

Comisul nu-i răspunse. Îl privi întăi cu luare-aminte. Văzu că-i un om de rând, însă bine îmbrăcat şi mai ales îndrăzneţ. Se uita fără de nici o frică.

— Jupâne comise al doilea, porunci Jder bătrânul, îndeamnă pe Ionuţ Păr-Negru să vie aici, să cunoască pe acest om.

Vatavul Pitărel vârî capul pe uşă. Era un bărbătuş mititel, negricios şi ager ca o zvârlugă.

— Să afle cinstitul comis, lămuri el, că jupân Ionuţ l-a cunoscut. Cum a văzut că-l scoatem de la başcă, s-a spăimântat şi s-a dus în locul unde sta, la fugă, spre vale.

— Să i se dea un semn să vie! strigă comisul, cu sprânceana încruntată.

Simion ieşi iar în tăcere. Curând se auzi de afară trâmbiţare de bucium de trei ori, scurt: tu-tu-tu.

Al doilea comis intră şi stătu în picioare, privind şi el pe sfântul Gheorghe, însă fără să-l vadă. Pitărel se retrase; străjile de afară se vedeau pe uşa deschisă. Omul străin cerceta cu ochii locul unde se afla. Zâmbea puţin, ceea ce făcu pe Jder bătrânul să tuşească ameninţător.

Nu după multă vreme se auziră prin păreţii de bârne paşi în fugă pripită. Mezinul intră cu obrajii arzând. Îşi ferea ochii, neîndrăznind să ridice privirea.

— Acesta este? îl întrebă cu asprime bătrânul Jder.

— Cine, dragă tuţă?

— Lasă linguşirile şi vicleniile. Răspunde dacă acesta e străinul cu care ai stat de vorbă astă-noapte la un foc de popas.

— Acesta este.

— ÎI cunoşti bine?

— Îl cunosc.

— Te-a întrebat despre caii noştri şi despre Catalan?

Străinul râse:

— Să-mi dea voie cinstitul comis să spun...

— Ce să spui? Să nu spui nimica. Să taci. Să răspundă băietul. Te-a întrebat?

— N-aş putea spune că m-a întrebat, mărturisi Ionuţ.

Străinul se amestecă iarăşi:

— Să-mi dea voie cinstitul comis al doilea măcar, să spun că vin de la Liov, de la fratele domniei sale.

Simion făcu un pas, aplecându-se spre omul străin:

— Ai spus că vii de la Dămian?

— Întocmai.

Mezinul îşi redobândi dintr-odată vioiciunea şi vorbi alene:

— Dacă vine de la bădiţa Dămian, oi afla eu mai pe urmă despre ce-i vorba.

— Poţi să te duci, încuviinţă bătrânul. Apoi, după ce judeţul oamenilor în vârstă rămase singur, domnia sa se răsuci pe scăunel şi scutură cu neîncredere din cap.

— Omule, vorbi el gros, să-mi spui mai întăi dacă eşti creştin.

— Sunt creştin, cinstite comise, şi mă chiamă Iosip de la Nimirceni.

Simion trase jungherul şi-i tăie legăturile. Bătrânul comis mormăi:

— Mi se pare că te grăbeşti, cinstite al doilea comise.

— Omul e în puterea mea, răspunse Simion.

— Să-mi răspunzi atuncea, omule, urmă comisul Manole, de ce n-ai mărturisit nici un cu vânt acestui staroste al vânătorilor?

— Am să mărturisesc, răspunse Iosip zâmbind ascuţit şi privind când spre staroste, când spre comis, am să mărturisesc, boieri dumneavoastră, că am avut mare grabă să mă înfăţişez aici. Mai repede decât atâta nu se putea. Cum a purces pe cale măria sa Ştefan-Vodă, am fost adus şi eu înaintea cinstitului obraz ai dumnisale comisului Manole. Altfel eu, om din prostime, într-o zi ca asta, aş fi răzbit mai greu. Am cercat întăi cu copilul.

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre fiul nostru.

— Am încercat întăi cu acel fiu de boier. Pe urmă am văzut că-mi va fi mai lesne cu un staroste încercat şi bănuitor. Întăi acest ciolan bătrân a părut a se duce; dar după aceea s-a întors numaidecât.

— Te poftesc să vorbeşti altfel despre starostele vânătorilor domneşti, se îndârji bătrânul Căliman.

— Mă închin cu sănătate la faţa dumnitale, zise Iosip de la Nimirceni, şi-ţi mulţămesc că m-ai adus la această adunare, la care doream să ajung cât mai degrabă.

Comisul Manole ridică fruntea ameninţător:

— Îndrăzneţe mişele, cutezi să spui că vii din partea fiului nostru Dămian?

— Da. Din partea lui Dămian, neguţătorul din Liov.

— Ce are el cu tine?

— E stăpânul meu, cinstite comise. Şi te poftesc şi eu cu umilinţă să-ţi schimbi căutătura. De asemeni rog pe cinstitul comis al doilea să-şi vâre în teacă jungherul. Daţi-mi în mână o sfântă cruce, ca să jur pe legea mea creştinească şi pe sufletul meu că sunt trimes aici de stăpânul meu Dămian Păr-Negru. Şi de aici drumul meu e mai departe: la Cetatea Albă, unde stăpânul meu are altă casă de negoţ.

— Pe lângă jurământ ce altă dovadă îmi mai poţi da? Eu tot n-am încredere într-un om care îndrăzneşte să ispitească noaptea feciori de boier.

— Mai pot da încredinţare că stăpânul meu Dămian e un om subţiratic, mai mic la stat decât cinstitul comis al doilea şi şchiopătează puţin de piciorul stâng, având şi semn la genunchi. I-a venit asta dintr-o căzătură rea, pe când avea nouă ani. A stat trei luni cu piciorul în lopăţele. Domnia sa mi-a mărturisit acestea ca să vi le spun şi să nu vă îndoiţi.

— S-ar putea să fii sol al fiului meu, mărturisi cu îndoială comisul; dar s-ar putea să fi aflat acestea de la altcineva.

— Atuncea aş mai putea să-ţi spun, cinstite comise, că, în iatacul domniilor voastre, la candela pe care o aprinde comisoaia Ilisafta, aveţi lemn sfânt din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Hristos. Şi dacă nici asta nu-i destul, cinstite comise, pot să spun şi altele, pe care mi le-a înşirat cu de-amănuntul stăpânul meu Dămian, căci ştie că domnia ta eşti bănuitor şi