rău. Şi pot să-ţi arăt şi pecetea lui. Din două la fel una mi-a dat-o mie, ca s-o arăt şi s-o cunoaşteţi ca cea din urmă încredinţare. Ca s-o scot la iveală, mi-ar trebui jungherul comisului al doilea, să desfac căptuşeala minteanului meu. Pentru că nu văd desăvârşită credinţă în ochii comisului celui bătrân, rog pe cel tânăr să taie el singur aici la subsuoară şi să scoată pecetea. O cunoaşteţi?

— O cunoaştem, se învoi comisul Manole.

— Atuncea lepăd de pe mine minteanul şi dumnealui comisul al doilea să scoată pecetea. Aveţi să vedeţi cap de cerb cu semnul sfintei cruci între coarne.

Simion scoase din căptuşeala minteanului pecetea şi bătrânul, primind-o în palma stângă, se aplecă asupra ei şi o cunoscu.

— Aţi cunoscut-o?

— Am cunoscut-o.

— Bine: aveţi să vă încredinţaţi şi mai bine că vin la dumneavoastră cu suflet curat, când vă voi mai spune, după cum m-a învăţat stăpânul meu, că nu sunt în toată Ţara Moldovei oameni mai bănuitori decât cei de la Timiş. Căci într-adevăr ei ţin aici dobitoace scumpe şi mai ales acel harmasar năzdrăvan despre care mi-a spus astă-noapte fecioraşul domniei voastre. Au şi dreptate să se teamă de furi, căci într-adevăr îi ameninţă oameni pricepuţi foarte întru acest meşteşug. Aceasta este solia mea.

Bătrânul şi feciorii îl priviră cu uimire.

— Ptiu, drace! zise Nechifor Căliman, luminat la faţă de înţelegere.

Vistiernicul întrebă, ridicându-se în faţa lui Iosip, ca sa i se vadă măreţia:

— Te-a trimes deci fratele meu Dămian ca să dai o vestire de primejdie? Vădit e că aceste dobitoace dăruite de Dumnezeu omului ne fac nouă multă plăcere, dar ne aduc şi scârbă.

— Să lăsăm vorbele zadarnice, grăi dintr-odată liniştit bătrânul Păr-Negru, trecând la pat şi aşezându-se el în locul cel mai bun şi mai moale, căci abia acum băga de samă că-l dor oasele; să lăsăm vorbele şi să poftim pe Iosip să spuie ce este. Dacă, stând în pândă, mă vede întăi lupul pe mine, nu mai am vreme să încordez arcul; dar dacă-l văd întăi eu pe el, îl pot săgeta. Dacă ştim despre ce e vorba, duşmanul e în mâna noastră. Întăi se cade să lepezi aici vestea cu care vii, după aceea cobori la curte şi te îndestulezi cu bucate.

— Adevărat, cinstite comise, am să simţesc cât mi-i de foame, numai după ce-oi spune ce am de spus. Trăieşte acolo la Liov, în Ţara Leşască, unde ne aflăm noi cu stăpânul nostru, un boier mare din Ţara Moldovei, cu numele Mihu. Ştiindu-se vinovat de multe şi mai ales de pieirea răposatului Voievod Bogdan, nu îndrăzneşte să se întoarcă la baştină sa. A luat destule averi cu sine şi trăieşte în pribegie, nădăjduind schimbări aici în ţară. Ştiţi asta, şi mai ştiţi domniile voastre că el a fost soţ al lui Petru Aron-Vodă şi omul lui Petru Aron-Vodă la craiul Lehiei; şi l-a ajutat fel şi chip pe Petru Aron-Vodă ca să se întoarcă la domnie. Măria sa Aron-Vodă a pierit la secui, unde l-a găsit Ştefan-Vodă şi i-a dat jos capul. Ce să facă dumnealui Mihu, ca să se întoarcă înapoi în Ţara Moldovei, la moşiile pe care le avea, la fala întru care huzurea? Prea fierbinte domnia sa doreşte să se schimbe aicea lucrurile. Deci stăpânul meu Dămian Păr-Negru, cum ştiţi, de şase ani şi-a întocmit bună aşezare de negoţ la Liov. Oameni ai săi umblă când la nemţi, când la tătari. El însuşi călătoreşte uneori la Danţig, alteori la Cetatea Albă, şi măcar o dată pe an face drum la Suceava, ca să se închine măriei sale Ştefan-Vodă. cât şede stăpânul meu în Liov, c-un ochi se uită în catastifurile lui şi cu celalalt cătră duşmanii măriei sale; iar urechea lui aude tare bine ce se spune în târg. Tocmai ieşisem noi la vama crăiască să plătim darea de negoţ pentru jderi de la Moldova şi soboli din Ţara Rusească, când s-a auzit — acum doi ani şi jumătate — veste că a intrat Matiaş-Crai cu război aicea în ţară. — Acest lucru l-am ştiut şi l-am aşteptat, râdea logofătul Mihu, bătându-se peste foaie. Să se ştie că năimesc cărăuşi să-mi care averea la locurile mele şi plătesc bună chirie. După cuvânt, a şi dat arvună la cărăuşi. A aşteptat să detune Matiaş-Crai cetatea Sucevii. A venit însă veste năprasnică de pieirea oştilor lui Crai. Mihu a vărsat lacrimi şi şi-a presărat cenuşă în cap. A aşteptat apoi semn de la Aron-Vodă, oploşit în Secuime. Anul trecut, i-a venit vestea pe care o ştiţi. Rozându-şi scârba în măsele cum rod caii aceştia ai domniilor voastre iarbă, a început a pune la cale altele, iar mai ales să scoale pe craiul leşesc împotriva măriei sale Ştefan-Vodă. Cazimir-Crai se lasă mai greu, fiind un om blajin, căruia i se suie pruncii săi pe grumaz. Atuncea dumnealui Mihu a început a ţine sfaturi cu şleahticii cei mari de la hotar. Şi aceştia aveau alte griji. Deci i-ar fi spus, la o adunare, lui logofătul Mihu, că au aflat taina puterii măriei sale Ştefan-Vodă. Nu-i atâta c-ar fi fost blagoslovit la Aton, dar are noroc la un harmasar alb. Cât va umbla cu acela, ori cu feciorii aceluia, îi merg treburile cu spor. Cum a descălicat la războiul dintăi al Chiliei, l-a pălit o schijă la genunchi, din care pricină Ştefan-Vodă pătimeşte încă. Iar când a fost al doilea război la Chilia, a încălicat şi îndată a dobândit cetatea. De asemeni cum s-a arătat pe cal alb la Hotin, s-au înfricoşat căpitanii Ieşi şi au închinat cetatea. Aşa încât logofătul Mihu, luând învăţătură din acel sfat, a întrebat de unii şi de alţii până ce a oblicit că s-ar fi aflând la Mosc un vrăjitor din tagma preoţilor asiatici. S-a dus în trecuta iarnă la el, să-i facă vrăji pentru pieirea cailor albi ai lui Ştefan-Vodă. Acel vrăjitor i-a făcut vrăjile şi a primit darul. După aceea a zâmbit şi a spus aşa: Am blăstămat caii albi de la Moldova şi am topit înfăţişările lor de ceară în faţa domniei tale.