Cărți «Fratii Karamazov Vol.2 romane de dragoste online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:
Din momentul în care s-a observat că trupul intrase în descompunere, era destul să priveşti mutra călugărilor care intrau în chilie ca să-ţi dai seama pentru ce veniseră. Dacă intra câte cineva înăuntru, n-avea răbdare să stea mai mult de două-trei clipe, şi făcea numaidecât calea întoarsă, ca să confirme zvonul celor ce aşteptau afară. Unii clătinau trist din cap, alţii nici măcar nu căutau să-şi ascundă bucuria ce scapără în privirile lor duşmănoase. Nimeni însă nu-i dojenea, nimeni nu încerca să ia apărarea răposatului, lucru cu atât mai curios cu cât adepţii acestuia erau în număr precumpănitor în mănăstire. Se vede că însăşi pronia cerească îngăduise de astă dată celor puţini să dobândească o vremelnică biruinţă asupra celor mulţi. În curând, începură să apară tot aşa, ca să iscodească, şi vizitatorii mireni, în majoritate din pătura cultă. Oamenii simpli rar dacă se încumetau să intre în incinta mănăstirii, deşi la poarta schitului aştepta o gloată întreagă. După ora trei, afluenţa curioşilor spori în mod simţitor, pe măsură ce se răspândea printre mireni ştirea senzaţională. Unii, care poate nicidecum n-ar fi venit în ziua aceea sau cărora nici nu le era deloc aminte să vină, făcuseră special drumul până acolo, şi printre ei se aflau destule persoane simandicoase din societatea oraşului. Totuşi, lumea se purta cuviincios încă, iar părintele Paisie, auster ca întotdeauna, citea mai departe, cu glas tare şi răspicat, stâlpii, ca şi cum n-ar fi observat nimic, deşi simţise de mult că se întâmplă ceva neobişnuit. Curând însă i-au ajuns şi lui la ureche unele cuvinte rostite la început în şoapta, apoi cu mai mult curaj şi mai desluşit. „Se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu cea omenească”, auzi spunându-se la un moment dat părintele Paisie. Constatarea fusese făcută de un mirean, un funcţionar de la oraş, un bărbat între doua vârste, pe care toată lumea îl ştia drept om bisericos; exprimându-şi gândul însă, omul nostru se mulţumise doar să repete în gura mare ceea ce îşi şuşoteau la ureche unii călugări. De mult cuvintele acestea amare se desprinseseră de pe buzele lor; şi, ceea ce era şi mai dureros, rostindu-le, pe chipul acestor monahi se citea tot mai lămurit o satisfacţie răutăcioasă. Totuşi, curând lumea începu să piardă buna-cuviinţă, ba chiar s-ar fi zis că se simţea îndreptăţită să-şi schimbe purtarea. „Cum e cu putinţă una ca asta? se minunau unii dintre monahi cu o ipocrită consternare. Firav cum era şi uscăţiv, o mână de