biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Filosofie » Fratii Karamazov Vol.2 romane de dragoste online gratis PDF 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Fratii Karamazov Vol.2 romane de dragoste online gratis PDF 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 2 3 4 ... 228
Mergi la pagina:
în sufletul lor, ca o nepătrunsă taină şi o minune în fata căreia trebuie să te închini; mai mult chiar, monahii îl priveau ca pe o făgăduinţă că atunci când prin vrerea lui Dumnezeu le va sosi ceasul, mormintele lor vor fi aşijderea încununate cu slavă. Aşa, bunăoară, era deseori pomenit bătrânul monah Iov, care închisese ochii la vârsta de o sută cinci ani, după ce trăise ca un schimnic adevărat, vestit prin faptul că toată viaţa postise, păzind în acelaşi timp cu străşnicie legământul tăcerii. Pustnicul se prăpădise de mult, în primul deceniu al secolului al optsprezecelea, şi mormântul său era arătat cu multă veneraţie credincioşilor care intrau pentru întâia oară în mânăstire, pomenindu-li-se în cuvinte învăluite despre marile speranţe legate de el. (Acolo îl găsise părintele Paisie în dimineaţa aceea pe Alioşa). În afară de bătrânul călugăr răposat de un car de vreme, se mai vorbea despre încă un mare ieromonah, acesta mort mai de curând, ca să zicem aşa, stareţul Varsonofi, al cărui urmaş întru har fusese părintele Zosima, şi pe care, cât trăise, toată lumea ce venea pe la mănăstire îl socotea sărac cu duhul. Se zice că amândoi zăceau în raclele lor la fel de întregi pe cât erau în viaţă, că atunci când fuseseră îngropaţi nimic nu arăta că trupurile lor începuseră să se descompună, iar chipurile lor, după moarte, parcă se luminaseră. Ba erau unii care se jurau că aerul din preajmă era îmbălsămat. Oricât de puternice ar fi fost însă aceste amintiri, ele nu izbuteau să explice îndeajuns toată agitaţia aceea deşănţată, stupidă şi duşmănoasă pe care o prilejuise sicriul stareţului Zosima. În ce mă priveşte, cred că e vorba de o serie întreagă de cauze diferite, care au coincis, determinând într-un fel ori altul acest incident atât de penibil. În primul rând trebuie să ţinem seama de ostilitatea profundă de care era înconjurată stăreţia, privită ca o inovaţie primejdioasă, ostilitate nemărturisită ce stăruia în mănăstire, mocnind în sufletele multora dintre călugări. Apoi cu siguranţă că un rol tot atât de important îl juca invidia celor din jur. Răposatul fusese socotit sfânt încă din timpul vieţii, încât aproape ca nu era îngăduit să te îndoieşti de harul lui. Şi nu atât prin minunile pe care le-ar fi săvârşit îşi câştigase atâtea simpatii, cât mai ales prin puterea iubirii sale, datorită căreia un mare număr de credincioşi, din toată inima devotaţi, făcuseră zid în jurul lui. Totuşi – sau, mai bine zis, tocmai de aceea – stareţul stîrnise invidia multora, o invidie care cu timpul se preschimbase într-o ură înverşunată, mărturisită pe faţă sau tăinuită cu grijă, şi avea destui duşmani nu numai în mănăstire, dar şi printre mireni. Aşa că, deşi nu făcuse niciodată şi nimănui nici cel mai mic rău, se găsea câte cineva să se întrebe: „De ce, oare, l-o fi crezând lumea sfânt?” Era de ajuns deci să se întrebe aşa tot mereu ba unul, ba altul, ca până la urmă să dospească în jurul lui un noian de ură neîmpăcată. lata de ce, după cum spuneam, simţind duhoarea de putreziciune pe care începuseră să o răspândească rămăşiţele lui pământeşti, şi încă atât de repede – căci nu trecuse nici o zi de când îşi dăduse sufletul – mulţi nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie; în timp ce acei care-i rămăseseră credincioşi şi-l veneraseră toată viaţa se simţeau cât se poate de ofensaţi de acest incident, ca şi când ar fi fost vorba de o insultă personală. Şi acum să arătăm mai pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile.

Din momentul în care s-a observat că trupul intrase în descompunere, era destul să priveşti mutra călugărilor care intrau în chilie ca să-ţi dai seama pentru ce veniseră. Dacă intra câte cineva înăuntru, n-avea răbdare să stea mai mult de două-trei clipe, şi făcea numaidecât calea întoarsă, ca să confirme zvonul celor ce aşteptau afară. Unii clătinau trist din cap, alţii nici măcar nu căutau să-şi ascundă bucuria ce scapără în privirile lor duşmănoase. Nimeni însă nu-i dojenea, nimeni nu încerca să ia apărarea răposatului, lucru cu atât mai curios cu cât adepţii acestuia erau în număr precumpănitor în mănăstire. Se vede că însăşi pronia cerească îngăduise de astă dată celor puţini să dobândească o vremelnică biruinţă asupra celor mulţi. În curând, începură să apară tot aşa, ca să iscodească, şi vizitatorii mireni, în majoritate din pătura cultă. Oamenii simpli rar dacă se încumetau să intre în incinta mănăstirii, deşi la poarta schitului aştepta o gloată întreagă. După ora trei, afluenţa curioşilor spori în mod simţitor, pe măsură ce se răspândea printre mireni ştirea senzaţională. Unii, care poate nicidecum n-ar fi venit în ziua aceea sau cărora nici nu le era deloc aminte să vină, făcuseră special drumul până acolo, şi printre ei se aflau destule persoane simandicoase din societatea oraşului. Totuşi, lumea se purta cuviincios încă, iar părintele Paisie, auster ca întotdeauna, citea mai departe, cu glas tare şi răspicat, stâlpii, ca şi cum n-ar fi observat nimic, deşi simţise de mult că se întâmplă ceva neobişnuit. Curând însă i-au ajuns şi lui la ureche unele cuvinte rostite la început în şoapta, apoi cu mai mult curaj şi mai desluşit. „Se vede că judecata lui Dumnezeu nu se potriveşte cu cea omenească”, auzi spunându-se la un moment dat părintele Paisie. Constatarea fusese făcută de un mirean, un funcţionar de la oraş, un bărbat între doua vârste, pe care toată lumea îl ştia drept om bisericos; exprimându-şi gândul însă, omul nostru se mulţumise doar să repete în gura mare ceea ce îşi şuşoteau la ureche unii călugări. De mult cuvintele acestea amare se desprinseseră de pe buzele lor; şi, ceea ce era şi mai dureros, rostindu-le, pe chipul acestor monahi se citea tot mai lămurit o satisfacţie răutăcioasă. Totuşi, curând lumea începu să piardă buna-cuviinţă, ba chiar s-ar fi zis că se simţea îndreptăţită să-şi schimbe purtarea. „Cum e cu putinţă una ca asta? se minunau unii dintre monahi cu o ipocrită consternare. Firav cum era şi uscăţiv, o mână de

1 2 3 4 ... 228
Mergi la pagina: