om, numai piele şi oase, cum se poate să duhnească aşa?” „E semn de la Dumnezeu”, se grăbeau să adauge alţii, şi părerea acestora găsi credit numaidecât, fiind acceptată fără discuţie. Căci, spuneau ei, deşi e foarte firesc ca trupul omenesc să răspândească la un moment dat un miros greu după moarte – aşa cum se întâmplă cu toţi păcătoşii trecuţi la odihna de veci – niciodată leşul unui om nu se împute atât de curând, ci mult mai încolo, după douăzeci şi patru de ore cel puţin, pe când în cazul de faţă mortul „se pripise peste fire”, şi aici cu siguranţă nu poate fi decât mâna lui Dumnezeu, care-şi arătase astfel vrerea. Dumnezeu voise anume să trimită un semn neîndoielnic muritorilor. Judecata lor te punea pe gânduri, şi nimeni n-avea nimic de zis. Bibliotecarul mănăstirii, blajinul părinte ieromonah Iosif, la care răposatul ţinea foarte mult, încercă să se împotrivească gurilor rele, argumentându-le că „nu toată lumea e de aceeaşi părere” şi că nici o dogmă a bisericii ortodoxe nu pretinde ca rămăşiţele pământeşti ale preacucernicilor să nu putrezească. „Aceasta, zicea el, nu este decât o închipuire deşartă, căci în multe ţări pravoslavnice, bunăoară pe muntele Athos, nimeni nu se sinchiseşte câtuşi de puţin când mortul începe să miroasă urât. Faptul că trupul celui adormit întru Domnul n-a fost atins de putreziciune nu poate fi o dovadă chiar atât de sigură că sufletul lui s-a mântuit şi s-a ridicat în slavă printre drepţi; asta se poate şti numai după felul cum arată oasele atunci când, peste ani de zile, vor fi dezgropate, după ce, fireşte, carnea se va fi prefăcut în ţarină. Dacă oasele aflate în mormânt sunt galbene ca ceara, e semn că Dumnezeu l-a proslăvit pe adormitul de veci, socotindu-l printre drepţi, iar dacă nu sunt galbene, ci negre, înseamnă că Ziditorul nu l-a învrednicit cu această slavă; aşa-i datina pe muntele Athos, loc sfânt, unde credinţa pravoslavnică s-a păstrat neştirbită, luminând prin curăţia ei fără prihană”, a rostit în încheiere părintele Iosif. Din păcate însă cuvintele smeritului monah nu reuşiră să înduplece pe nimeni, fiind, dimpotrivă, luate în răspăr. „Palavre cărturăreşti! Ce vă uitaţi în gura lui, e dintre aceia cu idei noi”, se împotriveau unii călugări. „Noi ne ţinem de credinţa veche, ce-ar fi să ne luăm după toate scornirile astea noi câte au ieşit acum pe lume?” adăugau alţii. „Ce, parcă noi n-avem atâţia sfinţi?! De când tot stau acolo sub papucul turcesc, se vede c-au uitat ce spune pravila noastră. Au smintit legile pravoslavnice, nici clopote nu mai au la biserică!” le ţineau isonul limbile ascuţite. Părintele Iosif se depărta mâhnit până în adâncul sufletului, cu atât mai mult cu cât simţea că vorbise fără prea multă convingere, ca şi cum nici el n-ar fi pus temei pe cuvintele sale. Era în mare cumpănă, deoarece îşi dădea seama că se pune la cale ceva foarte urât, că răzvrătirea ce mocnise până atunci în mânăstire scotea acum capul. Treptat-treptat, urmându-i pilda, tăcură şi alte glasuri cumpătate. Nu ştiu cum se făcuse, că toţi cei care-l înconjuraseră cu dragoste pe părintele Zosima – şi care primiseră cu dragă inimă şi cu smerenie autoritatea stăreţiei – se pierduseră deodată cu firea, fără să-şi dea seama cum, aşa încât de se întâmpla să-şi încrucişeze paşii, abia mai cutezau să se uite cu sfială unul la altul. Adversarii acestei aşa-zise inovaţii, în schimb, înălţau cu trufie fruntea. „Răposatul stareţ Varsonofi nu numai că nu mirosea a hoit, dar îmbălsămase aerul cu mireasmă de flori, aminteau ei cu o mulţumire răutăcioasă; şi dacă Cel-de-Sus l-a învrednicit cu atâta slavă, să nu credeţi c-a făcut-o pentru stăreţia lui, ci pentru că a trăit toată viaţa ca un sfânt.” Cu timpul, se auziră şi alte cuvinte de hulă şi nimeni nu se mai sfia să-i scoată fel de fel de ponoase stareţului adormit întru Domnul. „Învăţătura lui era eretică; viaţa, zicea el, bunăoară, e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”, îl judecau unii mai mărginiţi. „Se dăduse după moda nouă, nu voia să creadă că focul gheenei e foc adevărat”, întăreau alţii şi mai reduşi la minte. „Nu ţinea post, îi plăceau cofeturile, la ceai nu-i lipsea niciodată dulceaţa de vişine, că-l îndopa cu dulceaţă coconetul de la oraş. Se cade, oare, ca un schimnic să se desfete cu ceai?” îl acuzau invidioşii. „I se urcase la cap, îşi aminteau neînduplecaţi cei aprigi din fire; pasămite, se credea sfânt, toată lumea îi cădea la picioare, şi el socotea că aşa se şi cuvine.” „Prea lua în deşert taina spovedaniei”, şuşoteau duşmanii neîmpăcaţi ai stăreţiei. Şi erau printre ei oameni bătrâni, neclintiţi în credinţa lor, care păzeau cu cea mai mare străşnicie postul şi legământul tăcerii; niciodată până atunci, cât trăise stareţul, nu li se auzise glasul, şi acum iată că prinseseră grai, din păcate, căci vorbele lor lăsau urme adânci în cugetul călugărilor mai tineri, care încă nu ştiau prea bine ce să creadă. Bunăoară, oaspetele din Obdorsk, călugărul de la sfântul Silvestru, era numai urechi, mereu ofta din adânc şi tot dădea din cap. „Avea pesemne dreptate ieri părintele Ferapont”, chibzuia în sinea lui. Şi chiar în momentul acela se arătă la lumina zilei şi părintele Ferapont; ieşise din bârlogul lui parcă anume pentru a tulbura şi mai mult sufletele.

Aşa cum spuneam mai înainte, bătrânul schimnic aproape că nu părăsea defel chilioara lui din prisacă; rareori dacă se ducea la biserică. Era o încălcare a tipicului de care toţi ceilalţi erau obligaţi să se ţină; lui, însă, i se ierta, căci îl socoteau cam într-o ureche. Dar, ca să spunem adevărul adevărat, cârmuitorii mânăstirii se vedeau oarecum siliţi a-i trece cu vederea unele ciudăţenii. Le-ar fi venit greu, de altfel, să supună cu de-a sila canoanelor călugăreşti pe un schimnic preacuvios, care făcuse legământul postului şi tăcerii şi care se ruga zi şi noapte (uneori chiar i se întâmpla să adoarmă stând în genunchi). „Este mai sfânt decât noi toţi, căci ascultările sale sunt