mult mai grele decât cer canoanele, ar fi zis călugării. Şi dacă nu vine la biserică, n-are a face, ştie el când trebuie să vină şi când nu, după rânduiala sa...” Tocmai de aceea, ca să se preîntâmpine asemenea cârteli şi ispite, bătrânul pustnic era lăsat în voia lui.

Precum se ştie, părintele Ferapont îl ura de moarte pe stareţul Zosima; fapt este că până la urmă îi ajunsese şi lui la ureche ceea ce spunea gura lumii, cum că „judecata lui Dumnezeu nu se potrivea cu cea omenească” şi că mortul „se pripise peste fire”. Se pare că primul care se grăbise să-i dea de ştire fusese călugărul din Obdorsk care plecase de la el îngrozit în ajun. Am arătat, de asemenea, în cele de mai sus că părintele Paisie, care citea stâlpii la căpătâiul mortului, fără să se clintească de lângă sicriu, deşi nu putea să audă şi să vadă ce se întâmpla pe afară, ghicise totuşi fără greş în sinea lui întorsătura pe care aveau s-o ia lucrurile, deoarece cunoştea prea bine lumea monahicească. Nu era câtuşi de puţin tulburat, totuşi, dimpotrivă, aştepta liniştit să vadă ce o să mai fie şi urmărea îndeaproape, cu o privire pătrunzătoare, frământările mulţimii, ştiind dinainte lămurit care va fi sfârşitul. Deodată însă îi veni la ureche o larmă neobişnuită, ce se stârnise din senin în tindă, trecând în chip vădit peste marginile îngăduite bunei-cuviinţe. O clipă mai apoi, uşa se dădu de perete şi în prag răsări năprasnic părintele Ferapont. Se vedeau desluşit din chilie oamenii care se ţineau cârd după el, îmbulzindu-se jos, lângă treptele de la intrare, în majoritate călugări, printre care se amestecaseră şi destui mireni. Nimeni însă nu se încumeta să urce în cerdac, nici să pătrundă în chilie; se opriră cu toţii la picioarele scării, în aşteptare, curioşi să audă ce o să spună şi să vadă ce o să facă bătrânul sihastru. Cu toată îndrăzneala lor, simţeau parcă o strângere de inimă, gândindu-se că părintele Ferapont nu venise acolo de pomană. Pustnicul se opri în prag şi ridică mâinile spre cer; în momentul acela în dreapta lui, la subsuoară, se iţiră ochişorii ageri şi mutra iscoditoare a călugărului din Obdorsk, singurul care nu-şi putuse înfrâna curiozitatea şi urcase treptele după el. Ceilalţi, cuprinşi de spaimă, în momentul când uşa se dădu de perete pocnind, se traseră îndărăt. Cu braţele spre cer, părintele Ferapont răcni:

— Urgisit, urgisit să fii!

Şi, întorcându-se, făcu pe rând semnul crucii spre cele patru colţuri şi spre cei patru pereţi ai încăperii. Însoţitorii lui prinseră numaidecât tâlcul acestui gest, căci oriunde ar fi intrat, schimnicul nu se aşeza, nici nu rostea o vorbă până nu alunga mai întâi duhul necurat.

— Piei, satană, piei, satană! rostea el la fiecare cruce. Urgisit, urgisit să fii! răcni el pentru a doua oară.

Era îmbrăcat cu anteriul lui de şiac, încins cu sfoară. De sub cămaşa groasă de cânepă i se zărea pieptul păros şi cărunt. Umbla desculţ şi, la fiecare mişcare a braţelor, lanţurile grele, pe care le purta sub veşminte, zornăiau.

Părintele Paisie se întrerupse din citanie şi, făcând un pas înainte, se opri în faţa lui în aşteptare.

— Au ce urmare-i ăsta, preacuvioase? De ce faci lucruri neiertate? De ce vrei să ispiteşti smerita turmă? întrebă el într-un târziu, privind încruntat oaspetele nepoftit.

— Au ce urmare, ha? Ce urmare? Adevăr grăiesc ţie, care ţi-e credinţa? se izmeni, făcând pe prostul, părintele Ferapont. Venit-am să izgonesc fiara cea cumplită şi spurcată, diavolul ce s-a sălăşluit între voi! Să văd câţi încornoraţi s-au pripăşit pe aici în lipsa mea. Să-i mătur pe toţi cu târnul de mesteacăn.

— Vrei să izgoneşti duhul cel necurat şi poate tocmai lui Mamona-i slujeşti! urmă neînfricat părintele Paisie. Au cine poate spune despre sine „sfânt sunt”? Nu cumva tu, părinte?

— Nevrednic sunt eu, nu sfânt. În jilţ n-am să şed şi n-o să îngădui să mi se închine precum unui idol! zbieră părintele Ferapont drept răspuns. Lumea de azi dă de râpă dreapta credinţă! Răposatul, sfântul vostru, adăugă el, întorcându-se către gloată cu degetul aţintit spre sicriu, nu credea în draci. Punea oamenii să ia curăţenii ca sa-i izgonească. De aceea s-au prăsit aici ca păianjenii prin unghere. Şi uite-l cum i s-a împuţit şi lui hoitul. Ăsta-i semn de la Dumnezeu, luaţi aminte!

Cuvintele pustnicului se refereau la o întâmplare adevărată, petrecută pe vremea când părintele Zosima mai era încă în viaţă. Într-o bună zi, un călugăr începu a fi bântuit de vedenii; mereu i se arăta, fie în vis, fie aievea, necuratul. Înfricoşat, bietul monah venise să se spovedească stareţului, care-i poruncise pentru dezlegare să ţină post şi sa facă mereu rugăciuni. Văzând însă că nici aşa nu simţea vreo uşurare, părintele Zosima îl sfătui să stăruie mai departe în postul şi în rugăciunile lui, dar în acelaşi timp să ia şi un leac pe care-l ştia el. Povaţa bătrânului stârni oarecare vâlvă, ducându-i în ispită pe mulţi dintre călugări. Se porniseră deci să-l foarfece pe şoptite, clătinând din cap, mai cu seamă părintele Ferapont, căruia unii clevetitori se grăbiseră să-i aducă la cunoştinţă „năstruşnica” poruncă a stareţului într-o împrejurare atât de neobişnuită ca aceea.

— Mergi, cuvioase, rosti imperativ părintele Paisie, căci nu în mâna oamenilor stă cumpăna judecăţii, ci în mâna lui Dumnezeu. Se poate să fie într-adevăr un „semn”, pe care însă nici tu, nici eu, nici altcineva în toată lumea asta nu e-n stare să-l desluşească. Mergi, părinte, şi nu mai zădărî turma! adăugă el apăsat.

— Nu s-a învrednicit să postească după rânduiala schimniciei, asta vrea s-arate semnul ceresc. E limpede ca lumina zilei şi e păcat să ascunzi! nu-şi mai găsea astâmpăr monahul, înfierbântat de râvna lui fanatică. Căzuse în patima bomboanelor, venea la el coconetul cu buzunările pline, toată ziulica se tot îndulcea cu ceaiuri, nu umbla decât să-şi îndestuleze pântecele, şi-l ghiftuia cu bunătăţi, cum îşi ghiftuia mintea cu gânduri trufaşe... De aceea, vezi, s-a făcut de ocară...

— Cum poţi rosti asemenea vorbe nesocotite, cuvioase! îşi înălţă mustrător glasul părintele Paisie. Ma închin în faţa