sihăstriei în care te-ai învrednicit să trăieşti şi a postului pe care-l ţii cu sfinţenie, dar vorbele-ţi sunt necugetate de parcă ai fi un tânar cu caşul la gură, uşuratic şi nechibzuit. Pleacă, părinte, îţi poruncesc! încheie monahul cu o voce tunătoare.

— Iacă, mă duc! răspunse părintele Ferapont oarecum descumpănit, fără să-şi domolească totuşi mânia. De, voi sunteţi tobă de carte! Ce să vă puneţi mintea voastră cea înţeleaptă cu un netrebnic ca mine! Că eu am venit ca un biet neştiutor aici şi de atunci am avut vreme să uit şi ce am mai ştiut, m-a ferit Dumnezeu-sfântul de înţelepciunea voastră; mic şi slab cum sunt, a căutat să mă ocrotească...

Părintele Paisie stătea ca împietrit în faţa lui şi aştepta, hotărât să nu se clintească. Pustnicul tăcu în cele din urmă şi, cuprins de o subită tristeţe, îşi duse palma dreaptă la falcă şi rosti cu un glas tărăgănat, privind sicriul:

— Când o fi să-l prohodiţi, spre dimineaţă, o să-i cântaţi Ajutorul şi Sprijinitorul, canonul preafericiţilor, iar mie, când o să-mi dau duhul, o să-mi cântaţi la căpătâi Toată dulceaţa vieţii{1}, stihoavnă mică, se tângui el cu lacrimi în ochi. V-aţi umflat în pene, fumurile trufiei vi s-au urcat la cap, pustiu a rămas locul acesta! răcni el deodată ca ieşit din minţi şi, vânturându-şi braţele, se năpusti valvârtej pe trepte.

Mulţimea, care-l aştepta afara, şovăi o clipă: unii se luară după el, alţii însă nu se clintiră din loc, pentru că uşa rămăsese întredeschisă şi părintele Paisie ieşise în cerdac şi se oprise acolo, în picioare, să-i privească. Bătrânul năbădăios însă tot nu se liniştise; se depărta vreo douăzeci de paşi, apoi, întorcându-se cu faţa spre asfinţit, ridica braţele la cer şi se prăbuşi jos, ca secerat, răcnind:

— Dumnezeul meu a biruit! Hristos a biruit soarele şi iată-l cum scăpată! urlă el dând din mâini, cuprins de frenezie, după care îşi lipi obrazul de pamânt şi izbucni într-un hohot de plâns, scuturându-se tot şi scurmând cu degetele ţarina.  De astă dată toată lumea se repezi într-acolo, se auziră ţipete, plânsete... Un vânt de nebunie bântuia mulţimea.

— E un sfânt cu adevărat sfânt! Un om cu drept cuvânt făra prihană! mărturiseau toţi fără nici o sfială. Uite cine s-ar cuveni să fie stareţ! adăugau cu parapon unii.

— N-o să primească... e o cinste de care o să se scuture... Nu l-ar lăsa mima să slujească blestemata ceea de lege nouă... ce, crezi c-o să se ia după smintelile lor?... protestau alte glasuri.

Şi cine ştie cum s-ar fi sfârşit toată povestea dacă în momentul acela n-ar fi început să bată clopotele, chemând credincioşii la vecernie. Toţi îşi făcură cruce. Părintele Ferapont se ridică, închinându-se la rândul său, ca şi când ar fi vrut să înlăture o piază-rea şi, fără să mai privească înapoi, se îndreptă spre sihăstria lui, continuând să strige în gura mare vorbe fără şir. Unii – prea puţini însă – se ţinură după el; alţii – mai numeroşi – începură să se împrăştie, grăbindu-se să meargă la slujbă.

Părintele Paisie îl lasă pe părintele Iosif să citească mai departe Evanghelia şi coborî din cerdac. ţipetele zănatice ale fanaticilor nu izbutiseră să-l clintească şi, totuşi, se simţea trist şi abătut, fără să-şi dea seamă de ce anume. Îşi încetini paşii, întrebându-se nedumerit: „De unde-o fi venit tristeţea asta, de ce să ma pierd aşa cu firea?” şi, aproape în aceeaşi clipă, descoperi cu mirare că mâhnirea ce-i îndoliase fără veste sufletul fusese prilejuită de un lucru în aparenţă fără nici o importanţă, şi anume: în gloata care se îmbulzea puţin mai înainte la uşa chiliei printre cei ce păreau mai agitaţi, îl zărise şi pe Alioşa şi, gândindu-se acum la toate astea, îşi amintea că în momentul când dăduse cu ochii de el simţise o strângere de inimă. „Atât de mare să fie locul pe care-l cuprinde băiatul ăsta în sufletul meu?” se întreba el mirat. Tocmai atunci îi ieşi în cale Alioşa, care mergea cu pas grăbit, deşi, precum se vedea, nu se ducea la biserică. Privirile li se încrucişară o clipa, dar Alioşa îşi feri numaidecât ochii, plecându-i în pământ.  Părintele Paisie îi citi pe faţa răsturnările cumplite ce se petreceau în acel răstimp în adâncul său.

— Şi tu ai căzut în ispită? exclamă monahul. Te-ai dat şi tu de partea celor cu credinţa îndoită? adăugă el cu amărăciune.

Alioşa se opri, aruncând-i o privire şovăitoare, şi iar îşi coborî ochii în pământ. Stătea în profil, fără să se învrednicească măcar a întoarce capul spre cel care-i adresase cuvântul. Părintele Paisie îl cercetă cu luare-aminte.

— Unde te grăbeşti? Au bătut clopotele de vecernie, rosti el din nou, dar nici de astă dată nu primi vreun răspuns. Pleci din schit? Aşa, fără dezlegare? şi fără să fi cerut binecuvântarea?

Un zâmbet chinuit miji pe buzele tânărului; şi ce ciudat se uită – atât de ciudat – la călugărul care tot încerca să-l descoasă... El era duhovnicul în seama căruia fusese lăsat cu limbă de moarte de fostul său îndrumător spiritual, de stăpânul inimii şi al minţii lui, stareţul său multiubit! şi totuşi, fără a rosti un singur cuvânt, nesocotind respectul ce i-l datora, dădu din mână exasperat şi o porni întins spre poarta mânăstirii.

— Ai să te întorci! şopti părintele Paisie, uitându-se după el uimit şi îndurerat.

 

 

II - O CLIPĂ...

 

Părintele Paisie nu se înşela presupunând ca „fiul său drag” se va întoarce de buna seama înapoi; ghicise (poate nu chiar pe deplin, dar cu destulă perspicacitate) adevărata explicaţie a stării sufleteşti ce-l stăpânea în momentul acela pe Alioşa. Cu toate acestea, trebuie sa vă mărturisesc că-mi vine foarte greu să definesc semnificaţia reala pe care va fi avut-o acel moment – pe cât de ciudat, pe atât de nebulos – în viaţa eroului meu, atât de tânăr încă şi atât de drag mie. La întrebarea îndurerată a părintelui Paisie: „Te-ai dat şi tu de partea celor cu credinţa îndoită?” aş putea, fireşte, să răspund cu toată convingerea în locul lui: „Nu, nu era printre cei şovăielnici în credinţă!”