Dimpotrivă, descumpănirea lui îşi avea obârşia tocmai într-o credinţa prea înfocată. Şi totuşi, cumpăna lui sufletească se stricase, exista într-însul o incertitudine atât de chinuitoare, încât după ani şi ani Alioşa încă mai socotea această zi de tristă amintire ca pe una dintre cele mai nenorocite şi mai apăsătoare din viaţa lui. Dacă însă cineva m-ar întreba răspicat: „Cum se poate ca toată suferinţa şi zbuciumul lui să fi fost provocate numai şi numai de faptul că trupul neînsufleţit al bătrânului stareţ, în loc să fi dobândit virtuţi tămăduitoare, începuse, dimpotrivă, să se descompună atât de grabnic?” aş răspunde fără înconjur: „Da, într-adevăr, chiar aşa s-a întâmplat!” L-aş ruga totuşi pe cititor să nu se pripească şi să nu surâdă ironic de candoarea tânărului meu erou. N-am câtuşi de puţin intenţia să solicit îngăduinţa faţă de sentimentele lui sau să încerc cumva să-i justific convingerile naive invocând vârsta sa prea fragedă, bunăoară, ori faptul că nu apucase să-şi desăvârşească învăţătura ş.a.m.d.; în pofida tuturor aşteptărilor, voi mărturisi cu hotarâre că nutresc o deosebită stimă pentru inima sa, pentru felul său de a fi. Fără îndoială că un altul de seama lui, care ar fi dat dovadă de mai multă prudenţă, nelăsând impresiile să pătrundă chiar atât de lesne în adâncul sufletului său, care ar fi ştiut de timpuriu să fie mai calm în afecţiunile sale, un tânăr înzestrat cu un spirit poate judicios, dar prea rezonabil pentru vârsta lui (şi tocmai de aceea mai superficial), n-ar fi păţit ceea ce i se întâmplase lui Alioşa. Dar zău dacă nu este mai lăudabil câteodată să te laşi stăpânit de o pasiune fie chiar nechibzuită, dar generata de o puternică iubire, decât să rămâi rece în faţa ei. Cu atât mai mult în primăvara vieţii, căci, după părerea mea, un tânăr care se dovedeşte prea rezonabil în orice împrejurare nu-mi inspiră prea multă încredere şi nici nu pun prea mare preţ pe sufletul lui! „Da, îmi vor obiecta unii oameni cu scaun la cap, nu orice tânăr e-n stare să creadă într-o superstiţie ca asta despre care vorbeşti dumneata, iar eroul dumitale nu poate fi, bineînţeles, un exemplu pentru ceilalţi!” La care mă grăbesc să răspund: „Da, într-adevăr, eroul meu credea, credea cu sfinţenie, cu nestrămutată convingere şi, totuşi, n-am de gînd să solicit indulgenţa nimănui faţă de dânsul.”

Vedeţi dumneavoastră, deşi am declarat mai sus (poate cam precipitat) că n-am intenţia să explic, să motivez ori să justific sentimentele eroului meu, mă văd totuşi silit să lămuresc unele lucruri pentru o mai uşoară înţelegere a celor ce vor urma. De aceea vă spun de la început: în împrejurarea de faţă nu poate fi vorba de o minune privită ca atare, după cum nu poate fi vorba nici de o aşteptare ilogică a unei minuni ce-ar fi trebuit să se întâmple. Alioşa nu avea nevoie de aşa ceva pentru triumful unor convingeri ale sale (nu, asta în nici un caz) ori pentru ca nu ştiu ce idee preconcepută, ce se înrădăcinase în cugetul lui, să poată birui mai lesne o alta similară – cu certitudine, nu! În toate şi mai presus de orice, pe primul plan el nu vedea decât chipul venerabil şi atât de iubit, chipul omului drept şi fără prihană, pentru care avea un adevărat cult. Toată dragostea ce sălăşluia în adâncul inimii lui tinere şi curate, dragostea sa faţă „de toţi şi de toate”, se concentrase poate fără îndreptăţire în vremea din urmă, mai precis în ultimul an – cel puţin în manifestările cele mai vii ale sufletului său – numai şi numai asupra unei singure fiinţe, asupra bătrânului stareţ, acum răposat întru Domnul, de care era atât de ataşat. Fiinţa aceasta întruchipase atâta timp pentru dânsul supremul ideal, încât i-ar fi fost imposibil să-nu aspire cu toată râvna clocotitoare a sufletului său tânăr spre acest ideal, ajungând uneori să uite cu desăvârşire „de toţi şi de toate”. (Mai târziu avea să-şi amintească, bunăoară, că în ziua aceea de grea cumpănă uitase de fratele său, Dmitri, la care se gândise cu duioşie şi grijă în ajun, după cum, tot aşa, uitase să treacă pe la Iliuşecika, să-i ducă tatălui său cele două sute de ruble, pe care de asemenea deunăzi îşi propusese cu tot dinadinsul să i le dea.) Deci, aşa cum am spus mai înainte, Alioşa nu avea nevoie de minuni, ci de împlinirea „dreptăţii supreme” care, după părerea lui, fusese încălcată, rănindu-i cu o nebănuită cruzime inima.  Chiar dacă această „dreptate” mult-aşteptată – dreptate cerută de însăşi ordinea firească a lucrurilor – lua înfăţişarea unor minuni pe care ar fi trebuit să le săvârşească neîntârziat rămăşiţele pământeşti ale fostului său îndrumător spiritual, iubit până la adoraţie, faptul acesta prezenta oare vreo importanţă? La fel credea şi acelaşi lucru îl aştepta toată lumea la mânăstire, chiar şi aceia în faţa înţelepciunii cărora se pleca Alioşa, de pildă părintele Paisie. Şi fără a-şi mai trudi sufletul cu fel de fel de îndoieli, Alioşa îşi înveşmântase năzuinţa în aceleaşi straie, împrumutate de la cei din jur. Răstimpul de un an de zile petrecut între zidurile mânăstirii îi plămădise cugetul, aşezându-i-l într-un anumit tipar, şi în sinea lui se obişnuise să aştepte ceva. Dar inima lui era însetată de dreptate, numai şi numai de dreptate, şi nu de minuni! şi iată că acela care, după credinţa lui, trebuia să fie preamărit ca unul ce era mai presus decât toţi muritorii, în locul slavei ce i se cuvenea cu prisosinţă, fusese prăvălit de pe soclu şi târât în noroi! De ce? Cine hotărâse să fie aşa? Cine a putut să judece în felul acesta? se frământa, chinuită de întrebări, inima-i tânără şi nevinovată. Era deci o suferinţă prea mare pentru el, se simţea adânc jignit, ba chiar îndârjit, vazând cum omul fără prihană, cel mai drept între toţi drepţii lumii, fusese lăsat pradă batjocurilor răutăcioase ale gloatei nesăbuite ce nu-i ajungea nici măcar la călcâie. Minunea nu se înfăptuise, nici un miracol nu avusese loc, aşteptările mulţimii, care ţinea cu tot dinadinsul să