se întâmple ceva numaidecât, se dovediseră zadarnice – fie – dar de ce trebuia să răbufnească toată această infamie? Cum de îngăduise cerul oare o asemenea dezonoare? De ce era nevoie, oare, ca trupul să se descompună atât de repede? De ce „se pripise peste fire”, cum spuneau cu duşmănie călugării? Ce rost avea acest „semn”, aşa cum îl proclamaseră toţi într-un glas cu părintele Ferapont, şi de ce se credeau îndreptăţiţi să tragă asemenea concluzii? Unde este providenţa şi unde sunt hotărârile ei ce cârmuiesc destinele omeneşti? Pentru ce se ascunde „tocmai atunci când e mai multă nevoie de ea”? (se gândea Alioşa); ce-o făcuse, oare, să se supună cu atâta docilitate legilor necruţătoare, oarbe şi mute ale firii?

Iată tot atâtea întrebări din pricina cărora inima lui sîngera şi, bineînţeles, după cum am mai pus, pe primul plan se afla chipul omului pe care îl iubea mai presus de orice şi care fusese „înjosit”, „târât în noroi”! Chiar dacă revolta lui era pe cât de absurdă, pe atât de inutilă, repet pentru a treia oară (şi poate că părerea mea, sunt gata să recunosc, este tot atât de absurdă): îmi pare bine că eroul meu s-a arătat atât de puţin chibzuit în momentul acela de mare impas, pentru că un om inteligent va avea tot timpul să judece şi să cumpănească lucrurile; când, dacă nu într-o împrejurare ca asta, iubirea îşi va croi făgaş în sufletul unui tânăr? Da, fiindcă veni vorba, cred c-ar fi cazul să amintesc un fenomen ciudat, deşi de foarte scurtă durată, ce s-a petrecut în conştiinţa lui în momentul critic când se simţise cu totul descumpănit. Acest ceva nou, care nu făcuse decât să scapere o clipă în mintea lui, pentru a se stinge imediat, era strâns legat de gustul amar pe care i-l lăsase discuţia din ajun cu Ivan, discuţie care îl obseda acum tot timpul. Şi chiar şi în clipa de faţă. O, n-aş putea să spun, fireşte, că în sufletul lui s-ar fi clintit cât de cât credinţele lui fundamentale şi, ca să zicem aşa, spontane! Îl iubea pe Dumnezeu şi credea cu aceeaşi nestrămutată convingere în el, deşi se răzvrătise fără veste împotriva lui. Şi totuşi, impresia aceea vagă, dar penibilă şi înveninată, pe care i-o lăsase discuţia cu Ivan începuse să se agite în adâncul său, cerând tot mai imperios să iasă la iveală.  Trecând în amurg prin păduricea de pini din preajma schitului, Rakitin îl zări la un moment dat lungit pe jos, cu faţa la pământ, nemişcat, ca şi când ar fi dormit. Se apropie şi-l strigă.

— Tu eşti, Aleksei? Cum... dădu el să spună uimit, dar se opri, fără să-şi isprăvească vorba. „Cum, până aici ai ajuns?” era gata să-l întrebe.

Alioşa nici nu se uită la dânsul, dar după o mişcare uşoară pe care o făcu în momentul acela, Rakitin se dumeri că-l aude totuşi şi-l înţelege.

— Ce-i cu tine? se miră el, dar în aceeaşi clipă, în locul surprizei, pe faţa lui începu să se întindă un surâs ironic din de în ce mai accentuat. Ascultă, sunt două ore şi mai bine de când te caut. Ai dispărut de parc-ai fi intrat în pământ. Ce faci aici? Ce sunt prostiile astea? Uită-te măcar la mine...

Alioşa se ridică în capul oaselor şi se rezemă cu spatele de copac. Nu plângea, dar i se citea pe chip suferinţa şi avea privirea încruntată. Nici de astă dată însă nu-şi ridică ochii spre Rakitin, ci-i întoarse într-o parte.

— Parcă eşti alt om acum. Unde e faimoasa ta blândeţe? Cine te-a supărat? Te-a jignit cineva?

— Lasă-mă! se burzului Alioşa, continuând să privească lăturalnic şi făcând un gest ostenit cu mâna.

— Oho, de ăştia mi-eşti? Ai început şi tu să te oţărăşti ca muritorii de rând! Tu, îngeraşule! Zău, mă uimeşti! Alioşka, îţi spun cu toată sinceritatea, deşi de mult am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Şi eu, care te credeam un om instruit...

Alioşa se învrednici, în sfârşit, să se uite la el dar cu o privire absentă, ca şi când n-ar fi priceput ce spune.

— Şi toate acestea numai pentru că bătrânul a început să miroasă a hoit? Serios? Credeai într-adevăr c-o să facă cine ştie ce minuni? Cum se poate?! exclamă Rakitin, pe faţa căruia se întipări din nou cea mai adâncă surpriză.

— Am crezut şi cred, fiindcă vreau să cred şi am să cred în vecii vecilor! Mai vrei ceva? răbufni enervat Alioşa.

— Nu, absolut nimic, iubitule. Ei, fir-ar să fie, nici un şcolar de treisprezece ani nu mai poate să creadă aşa ceva în ziua de azi! Ce dracu!... Te-ai supărat pe Domnul-Dumnezeul tău, vasăzică, eşti făcut foc, ai început să te răzvrăteşti împotriva lui! Se poate oare una ca asta: să nu-l avanseze pe bietul om şi să nu-i dea o decoraţie de sărbători?! Ei, bată-te să te bată, de ăştia mi-eşti?!

Alioşa se uită lung la el, mijind ochii, şi în privirea lui scapără deodată ceva... un fulger de mânie ce nu părea deloc să fie iscat de Rakitin.

— Nu mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, dar nu vreau să „accept lumea” aşa cum a creat-o el, atâta tot! rosti tânărul cu un surâs crispat, apăsând pe cuvinte.

— Ce vrei să zici? făcu ochii mari Rakitin, încercând să-l priceapă. Ce aiureală mai e şi asta?

Alioşa nu-i mai răspunse nimic.

— Bine, bine, să lăsăm asta. Am trăncănit destul, să trecem la lucruri mai serioase: ia spune, ai mâncat ceva azi?

— Nu mai ştiu... mi se pare că da.

— Aşa cum arăţi, trebuie neapărat să mănânci ceva, ca să mai prinzi puteri. Mi se rupe inima când mă uit la tine. Am auzit că n-ai închis ochii toată noaptea, aţi avut acolo nu ştiu ce sobor. Şi, colac peste pupăza, au mai venit şi emoţiile şi daraverile astea... sunt sigur că n-ai luat nimic în gură decât un pic de anafura. Uite, dacă vrei, am aici în buzunar o bucată de cârnat, l-am luat cu mine, aşa, ca să fie, când am pornit la drum, dar