— Dă-l încoace.

— A! De ăştia mi-eşti! Păi bine, nenişorule, asta-i răscoala în toată legea... baricade! Aşa ceva nu se întâmplă chiar în fiece zi. Vino la mine... Mi-aş stropi şi eu beregata cu un păhărel de vodcă, sunt obosit mort. Dar tu n-ai pune, Doamne fereşte, nici picătură de votcă pe limbă... sau poate că vrei şi tu?

— Fie şi vodcă, dă-mi orice vrei.

— Ei! Mare minune, nenişorule! Rakitin îl măsură din ochi nedumerit. Bine, vodcă sau cârnat, n-are a face, dar, cum văd eu, e treabă serioasă aici, aş zice chiar un act de curaj, aşa că n-are rost să mai pierdem vremea. Haidem!

Alioşa se sculă şi porni după el fără un cuvânt.

— Ce mutră ar face frăţiorul tău Vanecika să te vadă acum! Dar, fiindcă veni vorba, ai aflat că frate-tău, Ivan Fiodorovici, a şters-o azi-dimineaţă la Moscova? ştiai că pleacă?

— Ştiam, răspunse nepăsător Alioşa şi în aceeaşi clipă îi apăru fulgerător înaintea ochilor chipul lui Dmitri.

Dar tot aşa de fulgerător se şi mistui; îşi aminti atunci brusc că avea de făcut ceva urgent, un lucru care nu suferea nici o întârziere, că trebuia neapărat să se achite de o anumită obligaţie, să împlinească o datorie imperioasă; gândul acesta nu trezi în el nimic, zburându-i din minte fără să pătrundă mai adânc în inimă, aşa încât îl uită pe loc. De multe ori însă, mai apoi, impresia aceasta fugitivă avea să revină, înfiripându-se din nou în el.

— Frăţiorul tău Vanecika a spus într-o zi despre mine că nu sunt decât „o tinichea liberală, fără un pic de talent”, iar pe tine altă dată te-a luat gura pe dinainte şi mi-ai dat să înţeleg cum c-aş fi „necinstit”... Fie! Lasă, c-o să vedem noi câte parale fac talentul şi cinstea voastră (ultimele cuvinte Rakitin le rosti printre dinţi, ca pentru sine). Ştii ce, continuă el cu glas tare, ia să ocolim noi frumuşel mănăstirea şi să mergem aşa, drept înainte, spre oraş. Hm! Ar fi trebuit să trec mai înainte pe la Hohlakova. Am ţinut-o la curent cu tot ce s-a întâmplat şi ce crezi că mi-a răspuns printr-un bilet scris cu creionul (teribil îi mai place cucoanei ăsteia să scrie bileţele!): „Niciodată, zice, nu m-aş fi aşteptat la una ca asta de la o persoană venerabila ca părintele Zosima!” „Una ca asta!” exact aşa cum îţi spun, negru pe alb! Cum vezi, şi dumneaei s-a făcut foc. Ce ţi-e şi cu voi, ăştia!... Ia stai! strigă el deodată, şi-l apucă pe Alioşa de umăr, silindu-l să se oprească. Ştii ce, Alioşka, izbucni Rakitin ca luminat de o idee subită. Şi se uită iscoditor în ochii lui. Se silea să pară jovial, dar se vedea cât de colo că se temea să-i mărturisească gândul ce i se năzărise din senin, neştiind încă lămurit ce să creadă despre starea de spirit atât de ciudată a lui Alioşa, care îl surprinsese chiar şi pe dânsul. Ştii unde ar fi mai bine să mergem? îngăimă el intimidat şi rugător.

— Mi-e totuna... unde vrei tu.

— Ce-ai zice să mergem la Gruşenka, vrei? rosti în sfârşit Rakitin, tremurând tot de sfială şi de nerăbdare.

— Bine, haidem la Gruşenka, răspunse liniştit, fără să stea pe gânduri, Alioşa.

Primise propunerea lui atât de calm şi de prompt, încât, uluit, Rakitin se dădu un pas înapoi.

— Măi, măi! se minună el şi, apucându-l strâns de braţ, îl trase după el pe potecă, de teamă să nu se răzgândească.

Păşeau amândoi în tăcere. Rakitin aproape că nu mai îndrăznea să deschidă vorba.

— Ce bine o să-i pară... dădu el să spună şi se întrerupse. Fireşte că nu de dragul bucuriei pe care se gândea c-o să i-o prilejuiască Gruşenkăi ţinuse să-l ia pe Alioşa cu el; Rakitin era un om cu capul pe umeri şi nu făcea decât ceea ce ştia că poate să-i aducă vreun folos. De astă dată urmărea un îndoit scop: în primul rând, voia să se răzbune cumva, să vadă cu ochii lui „terfelirea unui cuvios”, să asiste la „căderea” neîndoielnică a lui Alioşa „din rândul sfinţilor printre păcătoşi”, şi-i râdea inima numai gândindu-se dinainte la delectarea ce-l aştepta, iar în al doilea rând nădăjduia să obţină şi un oarecare profit material cât se poate de avantajos pentru dânsul, dar despre asta vom avea ocazia să vorbim mai încolo.

„Aşadar, a sosit momentul, se gândea el cu o bucurie răutăcioasă. Să-l înşfăcăm de guler, fiindc-a picat tocmai la tanc!”

III - UN FIR DE CEAPĂ

Gruşenka locuia în centrul oraşului, aproape de Piaţa Soborului, la văduva unui negustor, Morozova, care-i închinase căsuţa de bârne aflată în curtea din spate. Corpul principal de case era mare, de piatră, cu etaj, o construcţie veche şi părăginită; acolo trăia izolată proprietăreasa, femeie în vârstă, împreună cu două nepoate, amândouă fete bătrâne. Morozova, de fapt, nici nu avea nevoie să închirieze odăile din curte, dar toată lumea ştia că acceptase s-o primească pe Gruşenka (asta se întâmplase în urmă cu patru ani) numai de hatârul unei rubedenii ale sale, Samsonov, un negustor care era, oficial, protectorul Gruşenkăi. Gura lumii vorbea că bătrânul gelos îşi instalase „protejata” la Morozova cu o anumită socoteală, gândindu-se că ochiul ager al proprietăresei va fi mereu aţintit asupra tinerei chiriaşe. Foarte curând însă vigilenţa ei se dovedi de prisos, şi în ultimul timp Morozova se vedea destul de rar cu Gruşenka şi nu-i mai făcea zile fripte spionând-o pas cu pas. Ce-i drept, trecuseră patru ani de când bătrânul adusese din capitala guberniei o copilă de optsprezece ani, timidă, ruşinoasă, subţirică, plăpândă, tristă şi gânditoare, şi între timp cursese multă apă pe gârlă. La noi în oraş nu se prea ştia mare lucru despre viaţa fetişcanei, şi nici mai târziu, când unii şi alţii începuseră să se intereseze de „femeia nostimă” în care se preschimbase, în aceşti ani, Agrafena Aleksandrovna; nimeni nu reuşi să afle ceva mai mult. Umbla, bunăoară, zvonul că la şaptesprezece ani ar fi fost sedusă de un ofiţer care o părăsise curând după aceea; seducătorul se mutase din garnizoană