şi se însurase cu alta, lăsând-o năpăstuită să se zbată în mizerie, acoperită de ruşine. Se spunea că, deşi bătrânul o scosese din cea mai cumplită sărăcie, protejata lui era totuşi dintr-o familie onorabilă, de preoţi, fata unui diacon sau cam aşa ceva. În patru ani de zile, dintr-o biată orfană slabă de înger, nefericită şi umilită, răsărise o frumuseţe în toată puterea cuvântului, cu trăsături tipic ruseşti, o femeie rumenă şi înfloritoare, energică şi îndrăzneaţă, mândră, ba chiar arogantă, o femeie care se pricepea de minune să facă bani şi să-i şi chivernisească, strânsă la mână şi calculată. Se ştia de asemenea că, prin mijloace mai mult sau mai puţin cinstite, reuşise să agonisească ceva părăluţe. În schimb, toată lumea putuse să se convingă pe deplin de un singur lucru, şi anume, că era greu de tot să se apropie cineva de dânsa şi că, în afară de bătrânul ocrotitor, nici un alt bărbat nu se putea lăuda c-ar fi obţinut unele favoruri de la ea în toţi aceşti patru ani. În privinţa asta nu mai încăpea nici o îndoială, cu atât mai mult, cu cât în ultimii doi ani se găsiseră destui martori care-şi încercaseră norocul. Dar toate tentativele lor se irosiseră în zadar, ba încă unii dintre cei care suspinau după farmecele sale fuseseră nevoiţi să bată în retragere în chip ruşinos, făcându-se de râs în urma răspunsului sarcastic şi tăios pe care îl primiseră din partea tinerei femei care arăta atâta fermitate. De un an încoace, precum se aflase, începuse să facă aşa-numite „gheşefturi”, îndeletnicire pentru care dovedise aptitudini, aşa încât multă lume spunea că trebuie să fie „ovreică sadea”. Propriu-zis nu dădea bani cu camătă, în schimb se ştia bunăoară că o bucată de vreme fusese asociată cu Fiodor Pavlovici Karamazov, cumpărând împreună cu el pe nimica toată diferite poliţe, pentru care plătea numai o zecime din valoarea lor reală, pentru ca apoi să-şi scoată banii înzecit. Bătrân şi văduv, şi pe deasupra bolnav, Samsonov, care nu mai ieşea de mult din casă, beteag cum era de picioare, terorizându-şi feciorii în puterea vârstei, om cu avere de sute de mii de ruble, zgârcit şi hapsân, sfârşise prin a fi cu totul robit de farmecele ispititoare ale protejatei sale, faţă de care în primii ani se purtase cu o mână de fier, dându-i doar atât cât îi trebuia ca să trăiască destul de modest, o ţinuse adică „la post”, cum vorbeau unii mucaliţi. Gruşenka izbutise totuşi să se emancipeze, inspirându-i totodată o încredere oarbă în fidelitatea ei faţă de el. Bătrânul (azi decedat), care învârtea afaceri pe picior mare, era şi el un caracter foarte voluntar, dur ca o cremene, şi mai ales un cărpănos fără pereche. Deşi o sorbea din ochi pe Gruşenka şi n-ar fi putut trăi fără ea (mai ales în ultimii doi ani), nu o procopsise cu cine ştie ce avere şi ar fi rămas tot atât de strâns la pungă, chiar dacă l-ar fi ameninţat că-l părăseşte. Se mulţumise să-i dăruiască o sumă oarecare de bani, ceea ce făcuse multă vâlvă în oraş. „Te ştiu o femeie chibzuită, o dăscălise bătrânul, încredinţându-i vreo opt mii de ruble, poţi să lucrezi pe contul tău, dar ţine minte ce-ţi spun, în afară de întreţinere, care ramâne, ca şi până acum, pe cheltuiala mea, nu mai capeţi de la mine, pân-oi închide ochii, nici o leţcaie. Şi nici prin testament să nu te aştepţi c-am să-ţi las ceva.” Bătrânul îşi respectase cuvântul, lăsându-şi toată averea feciorilor, pe care în timpul vieţii îi ţinuse pe lângă sine, cu neveste şi copii, ca pe nişte slugi, fără a pomeni măcar în testament de Gruşenka. Toate acestea se aflaseră mai târziu. În schimb, o sfătuia mereu ce să facă şi cum să-şi fructifice „capitalul”, indicându-i câteva chilipiruri. Când Fiodor Pavlovici – care la început se asociase cu Gruşenka pentru a vâna împreună un „gheşeft” – amorezat lulea, aproape că-şi pierduse capul din pricina ei, bătrânul Samsonov, care era cu un picior în groapă, făcuse mult haz pe socoteala lui. Curios este că tot timpul cât ţinuse legătura cu Samsonov, Gruşenka fusese cu desăvârşire cinstită faţă de el; se pare chiar că era singurul om cu care căutase să fie cinstită. Mai apoi însă când intrase în joc şi Dmitri Fiodorovici, şi el tot atât de îndrăgostit, Samsonov încetase să mai râdă. Dimpotrivă, într-o zi, o sfătuise foarte serios pe Gruşenka, atrăgându-i atenţia cu oarecare severitate: „Dacă-i vorba să alegi între tată şi fiu, rămâi cu bătrânul, dar numai cu condiţia ca ticălosul să te ia de nevastă şi, măi cu seamă, înainte de nuntă să treacă pe numele tău măcar o parte din avere. Nu-ţi încurca zilele cu căpitanul, fiindcă n-o să faci nici o pricopseala.” Iată, vorbă cu vorbă, povaţa pe care bătrânul desfrânat i-o dăduse cu gura lui, simţind că i se apropie sfârşitul. Şi într-adevăr, la vreo cinci luni după aceea se şi prăpădise. În treacăt fie spus, deşi multă lume în oraş cunoştea pe atunci rivalitatea absurdă şi monstruoasă dintre pasiunea amândoura pentru Gruşenka, prea puţini îşi dădeau seama de natura reală a raporturilor ei cu cei doi bărbaţi – Fiodor şi Dmitri Karamazov. Până şi cele două slujnice ale sale (în urma nenorocirii întâmplate, despre care vom avea prilejul să vorbim mai încolo) au arătat la proces că Agrafena Aleksandrovna îl primea pe Dmitri Fiodorovici numai de frică, pentru că ar fi ameninţat-o „c-o omoară”. Gruşenka avea două servitoare, o bucătăreasă bătrână de tot, bolnavă şi aproape surdă, pe care o adusese din casa părintească, şi pe nepoata acesteia, o fetişcană de vreo douăzeci de ani, destul de dezgheţată, care era, chipurile, jupâneasă. Gruşenka era mână strânsă şi trăia cât se poate de modest. Locuinţa pe care o ţinea cu chirie nu avea decât trei încăperi, mobila fiind tot a proprietăresei, o mobilă veche, de mahon, după moda de la o mie opt sute douăzeci. Deşi se înserase de mult afară, în momentul când Rakitin şi Alioşa ajunseră acolo, nicăieri în odăi