nu era lampa aprinsă. Gruşenka se odihnea la ea în salon, culcată pe o canapea largă şi butucănoasă cu speteaza din imitaţie de mahon, tare şi având îmbrăcămintea de piele roasă şi ciuruită peste tot. Îşi pusese sub cap două perne luate de pe pat şi stătea întinsă pe spate, fără să facă nici o mişcare, cu braţele încolăcite sub ceafă. Era dichisită, ca şi cum ar fi aşteptat o vizită, cu o rochie de mătase neagră şi o bonetă spumoasă de dantelă, care-i şedea grozav de bine, şi cu un şal tot de dantelă, aruncat pe umeri şi prins la piept cu o broşa de aur masiv. Aştepta desigur pe cineva dorit cu înfrigurare. Palidă la faţă, cu buzele dogoritoare şi ochii aprinşi, bătea nerăbdătoare cu vârful piciorului drept în braţul canapelei. În clipa când Rakitin şi Alioşa intrară, în casă se produse un mic incident”, auzind un zgomot în antreu, Gruşenka sări în picioare înfricoşată, dând un strigăt: „Cine-i acolo?” Jupâneasa, care ieşise să întâmpine musafirii, o linişti însă imediat:

— Nu-i dumnealui, e altcineva, nu vă speriaţi.

„Ce-o fi păţit?” se gândi Rakitin, trăgându-l de braţ pe Alioşa după dânsul în salon. O găsiră pe Gruşenka stând în picioare lângă canapea, încă nedezmeticită din spaima pe care o trăsese. O şuviţă de păr castaniu scăpată de sub bonetă îi atârna pe umărul drept. Gruşenka însă nici nu băgă de seamă: abia după ce se uită mai bine la oaspeţi şi-i văzu cine sunt se gândi să şi-o aşeze cum trebuie.

— Tu eşti, Rakitka? Mi-a sărit inima din loc. Cu cine eşti? Pe cine mi-ai adus? Doamne, ia te uită cine a venit! exclamă ea, recunoscându-l pe Alioşa.

— Spune să aducă luminările, porunci Rakitin cu aerul degajat al unui obişnuit de-al casei, care îşi poate permite să dea dispoziţii.

— Lumânări... a... sigur că da, lumânări... Fenia, adu-i o lumânare... Tocmai acum ţi-ai găsit să vii cu el! Îl luă ea la rost pe Rakitin, făcând un semn cu capul spre Alioşa. Apoi, ducându-se la oglindă, îşi potrivi cu amândouă mâinile părul scăpat de sub bonetă. Părea contrariata.

— Pai n-ai vrut tu aşa? întreba Rakitin, gata sa se supere.

— Nu-i nimic, Rakitka, m-ai speriat, atâta tot, şi Gruşenka se întoarse zâmbind către Alioşa. Nu te teme de mine, dragul meu Alioşa, nici nu ştii ce bine-mi pare c-ai venit aşa, pe neaşteptate. Vai, cum m-ai speriat, Rakitka! Am crezut că-i Mitea şi vrea să intre buzna în casă. L-am păcălit deunăzi, l-am pus să jure pe onoarea lui că nu se îndoieşte de mine, şi uite că l-am minţit. I-am spus că trebuie să stau în seara asta cu moşneagul meu, Kuzma Kuzmici, să număr banii. Mă duc o dată pe săptămână la dânsul şi rămân până seara târziu, fiindcă avem de făcut socoteli. Ne încuiem în odaie, dânsul face socoteli pe abac, iar eu trec cifrele în registre; numai în mine are încredere. Mitea e convins că sunt acolo, iar eu stau cu uşile zăvorite şi aştept o veste. Nu ştiu cum v-a lăsat Fenia să intraţi! Fenia, Fenia! Dă fuga până la poartă, deschide-o şi vezi dacă nu e căpitanul pe afară. Poate c-o fi stând ascuns undeva şi mă pândeşte! Mi-e o frică de el azi!

— Nu-i nimeni, Agrafena Aleksandrovna, m-am uitat bine peste tot. Mereu mă uit pe gaura cheii, că şi eu tremur toată.

— Ai închis obloanele? Ar trebui să tragem şi perdelele, uite-aşa! şi Gruşenka se şi duse să împreune draperiile grele. Să nu-i dea cumva prin gând să intre înăuntru, văzând lumină. Nici nu ştii ce frică mi-e azi de frăţiorul dumitale, Alioşa!

Gruşenka vorbea tare şi, deşi i se citea spaima pe faţă, părea în acelaşi timp stăpânită de un fel de înfrigurare.

— De ce ţi-o fi aşa teamă de Mitenka azi? o iscodi Rakitin. Nu te-am pomenit chiar atât de fricoasă, şi pe urmă cine nu ştie cum îl joci tu pe degete!

— Nu ţi-am spus că aştept o veste, o veste ca-n poveste? Numai Mitenka îmi lipseşte acum! De altfel, nici el nu m-a crezut, îmi dau seama. N-a crezut ca ma duc la Kuzma Kuzmici. Acum probabil că sta pitit undeva în grădină, acasă, la Fiodor Pavlovici, să-mi aţină calea. Cu atât mai bine: dacă stă la pânda acolo, înseamnă c-am scăpat de el! Am fost totuşi la Kuzma Kuzmici, dar numai în treacăt, m-a condus chiar Mitea până acolo; i-am spus c-o să zăbovesc până la miezul nopţii şi ne-am înţeles să treacă să mă ia pe la douăsprezece. L-am lăsat să plece, apoi am intrat înăuntru şi am stat cu bătrânul vreo zece minute, după care am şters-o înapoi acasă. Am alergat într-un suflet, de teamă să nu mă întâlnesc cu el!

— Şi de ce te-ai gătit aşa? Măi, măi, ce bonetă nostimă!

— Prea eşti curios, Rakitin! Nu ţi-am spus că aştept o veste? Când o să vină, într-o clipa sunt în picioare şi-mi iau zborul pe loc, şi n-o să mă mai vedeţi niciodată! De aceea m-am îmbrăcat aşa, ca să fiu gata când o sosi.

— Şi unde vrei mătăluţă să zbori?

— Cine ştie prea multe îmbătrâneşte curând.

— Ei, nu mai spune!? Uite la ea, parcă-i într-al nouălea cer... Nu te-am văzut niciodată aşa. Te-ai dichisit de parc-ai merge la bal! O tot măsura de sus până jos Rakitin.

— Ce ştii tu de baluri?

— Dar tu?

— Ei, află că eu am fost totuşi la un bal. Acum trei ani, Kuzma Kuzmici şi-a însurat feciorul şi am privit toată sindrofia de sus, de la orchestră. Dar ce mă tot ţii de vorbă, când am aici un musafir atât de simandicos? şi încă ce musafir! Alioşa, drăguţule, mă uit la dumneata şi parcă nu-mi vine să-mi cred ochilor! Doamne, cum se face c-ai venit la mine?! Drept sa-ţi spun, nu m-aş fi aşteptat, nici prin minte nu mi-a trecut c-ai să vii vreodată, pentru nimic în lume n-aş fi crezut una ca asta! Deşi n-ai picat într-un moment potrivit, mă bucur din toată inima că te văd. Şezi colea,