pe divan, aşa, micul meu luceafăr. Zău, tot mi se pare că visez... Eh, Rakitka, de ce nu l-ai adus ieri sau acum două zile?... Dar nu-i nimic, sunt mulţumită şi aşa. Poate-i chiar mai bine c-ai venit azi, în clipa asta, şi nu acum două zile...

Gruşenka se aşeză zglobie pe canapea lângă Alioşa şi rămase cu privirile aţintite asupra lui, ca în extaz. Îi părea bine într-adevăr că venise şi nu minţea spunînd ca-i mulţumită să-l vadă. Ochii îi străluceau şi un zâmbet fericit, blajin, îi plutea pe buze, cu duioşie. Alioşa n-ar fi crezut niciodată că faţa ei putea exprima atâta bunătate... Până deunăzi nu avusese ocazia s-o vadă mai de aproape şi-şi făcuse despre ea o părere înfiorătoare; perfidia pe care i-o pusese la cale în ajun, cu atâta răutate, Katerinei Ivanovna îl cutremurase, aşa încât acum era peste măsură de mirat să întâlnească o fiinţă cu totul diferită de cea pe care se aşteptase s-o vadă. Cu toată durerea şi amărăciunea ce-i împovărau sufletul, avu răgaz s-o privească mai cu atenţie. De ieri şi până azi, totul la ea se schimbase în bine: nu mai avea glasul acela mieros, gesturile afectate, insinuante, din ajun... Era mult mai naturală, mai spontană acum, mai sprintenă în mişcări şi mai zglobie, avea un aer deschis şi încrezător, şi în acelaşi timp părea extrem de nervoasă.

— Doamne, ce de lucruri s-au întâmplat azi, zău! ciripi ea. Habar n-am de ce m-oi fi bucurând aşa că te văd, Alioşa! Dacă m-ai întreba, crede-mă că n-aş şti ce să-ţi răspund!

— Ba nu, zău, chiar nu ştii de ce te bucuri? o luă în primire ironic Rakitin. Nu m-ai bătut mai înainte ia cap să ţi-l aduc: adu-l şi adu-l, prin urmare ştiai foarte bine de ce.

— Mai înainte aveam un scop, acum însă nu mă mai interesează, a trecut momentul. Să vă aduc ceva. M-am făcut mai bună acum, Rakitka. Şezi şi tu, de ce ai rămas în picioare? Ori te-ai şi aşezat? Nici o teamă, Rakitin îşi poartă singur de grijă. ÎI vezi, Alioşa? Uite-l cum s-a îmbufnat. Şi ştii de ce? Pentru că nu l-am poftit pe scaun înainte de a te fi poftit pe dumneata! Of, of, mult e supărăcios Rakitka al nostru! da, da, îi sare ţandăra din orice fleac! râse Gruşenka. Ei, lasă, Rakitka, nu fi supărat, azi am o inimă de aur. Dar dumneata de ce eşti trist, Alioşecika, ori tot te temi de mine? şi se uită drept în ochii lui, cu un zâmbet sprinţar şi ironic în privire.

— E necăjit, bietul băiat... n-a căpătat decoraţie, interveni Rakitin, îngroşându-şi vocea.

— Dar ce s-a întâmplat?

— Moşneagul lui s-a împuţit.

— S-a împuţit? Ce bazaconii tot îndrugi acolo? Nu pricep! Cine ştie ce măscări îţi stau pe limbă... Fă bine şi taci, nătărăule! Alioşa, mă laşi să stau pe genunchii dumitale? Uite-aşa! şi, cu o mişcare sprintenă, Gruşenka se cocoţă râzând pe genunchii lui, ca o pisicuţă zburdalnică, şi-i încolăci umerii cu braţul. Să vezi cum o să-l fac eu să râdă pe băieţaşul meu cel cucernic! Nu zău, chiar mă laşi să stau pe genunchii dumitale? Nu te superi? Dacă vrei, ma dau jos!

Alioşa tăcea mâlc, nici nu îndrăznea măcar să clipească, nu scoase o vorbă nici chiar când o auzi spunându-i: „Dacă vrei, mă dau jos!”, ca şi cum ar fi încremenit locului din senin. Cu toate astea, nu simţea nimic din ceea ce şi-ar fi putut închipui ori s-ar fi putut aştepta cineva, de pildă Rakitin, care-l pândea de pe scaun cu o scânteiere lascivă în ochi. Durerea ce-l copleşise era prea mistuitoare ca să nu înăbuşe orice fior ce s-ar fi putut trezi în inima lui şi, dacă ar fi fost pe deplin conştient de tot ce se petrecea cu el, şi-ar fi dat seama că în momentul acela purta cea mai puternică armură împotriva tuturor ademeninlor şi ispitelor ce l-ar fi încercat. Cu toată mâhnirea lui covârşitoare şi dezorientarea în care se afla, spre marea sa mirare, un simţământ curios şi nou punea treptat stăpânire pe sufletul său: femeia aceasta „infernală” nu-l mai înspăimânta ca până atunci, nu-l mai făcea sa se cutremure în sine îngrozit, aşa cum se întâmpla odinioară de câte ori se gândea la femei; mai mult chiar, deşi se temea de ea atât de cumplit, o ţinea acum pe genunchi – ceea ce nici n-ar fi putut să conceapă mai înainte – cu braţele încolăcite după grumazul lui, fără să mai simtă nici o sfială; dimpotrivă, în sufletul lui încolţise un sentiment nou, care n-avea nimic de-a face cu spaima, o curiozitate puternică, vie, spontana.

— Ia mai lăsaţi fleacurile! protestă Rakitin. Mai bine spune sa vină cu şampania, sper că n-ai uitat ce mi-ai făgăduit?

— Adevărat. Ştii, Alioşa, i-am promis că-l cinstesc cu şampanie dacă te aduce la mine. Foarte bine, să vină şampania, vreau şi eu să beau! Fenia, Fenia, dă fuga şi adu sticla aceea pe care a lăsat-o Mitea, hai, repede! sunt eu zgârcită de felul meu, dar tot am să pun la bătaie o sticlă, şi nu de dragul tău, Rakitka, bineînţeles. Ce eşti tu decât o secătură, pe când Alioşa-i un prinţ! Deşi poate că numai de asta nu-mi arde acum, totuşi am să beau cu voi, vreau să-mi fac de cap!

— Dar ce se întâmplă acum, ce-i cu „vestea” aceea despre care tot vorbeşti, dacă-mi permiţi să te întreb şi nu-i cumva un secret la mijloc? încercă din nou s-o descoasă, curios, Rakitin, silindu-se pe cât putea sa nu se sinchisească de bobârnacele ce curgeau cu nemiluita asupra lui.

— Nu-i nici un secret; de altfel, tu ştii despre cine-i vorba, rosti Gruşenka, întunecându-se deodată la faţă, îngrijorată. Se întoarse apoi către el, dezlipindu-se pentru o clipă de Alioşa, pe care îl ţinea mai departe de gât, cocoţată pe genunchii lui. Se întoarce ofiţerul, Rakitin; auzi tu, vine ofiţerul meu!

— Ştiam. Şi unde-i acum? E chiar aşa aproape?

— La Mokroe. Mi-a scris c-o să-mi trimită o ştafetă; chiar adineauri am primit scrisoarea. Şi acum