— Ce vorbeşti! Dar de ce s-a oprit la Mokroe?

— Ar fi prea multe de spus, ajunge atât.

— Ce-o fi în sufletul lui Mitenka? Săracul de el! Sau poate că nu ştie încă...

— Asta ar mai lipsi! Habar n-are. Dacă află, mă omoară. Numai că nu mai mi-e frică de el acum, nu ma mai tem de cuţitul lui. Taci, Rakitka, să nu te prind că-mi mai pomeneşti de Dmitri Fiodorovici, că destul sânge rău mi-a făcut! Nici nu vreau sa mă mai gândesc la lucrurile astea. Nu-mi place sa mă gândesc decât la Alioşa; sunt ocupata cu el acum... Haide, zâmbeşte, drăguţule, uită-te la mine... De ce nu vrei să fii mai vesel, de ce nu râzi de prostia şi de fericirea mea?... Uite c-a zâmbit, a zâmbit, băieţaşul! Cu ce ochi blânzi mă priveşte! ştii, Alioşa, mi-era teamă să nu te fi supărat pentru figura pe care i-am făcut-o deunăzi domnişoarei aceleia... zău, m-am purtat ca o căţea... şi totuşi, nu-mi pare rău, drept să-ţi spun, că s-a întâmplat aşa... M-am purtat şi bine, şi rău, rosti Gruşenka visătoare şi un zâmbet crud îi flutură pe buze. Mitea mi-a spus că urla ca scoasă din minţi: „Ar trebui bătută cu biciul!” Se vede c-a fript-o rău la inimă. M-a chemat la dînsa, credea c-o să mă prindă-n laţ! Ce-şi închipuia dumneaei, c-o să mă dea gata cu o ceaşcă de ciocolată... Ba nu, zău, e mai bine că s-a întâmplat aşa! Gruşenka zâmbit din nou. Mă temeam numai să nu te fi supărat pe mine...

— Să ştii că nu minte, Alioşa! exclamă deodată Rakitin, neputându-şi ascunde uimirea. I-e frică de tine, ai fi crezut aşa ceva? De un puişor de găină ca tine!

— O fi puişor de găină pentru tine, Rakitka... fiindcă tu n-ai inimă! Dar eu îl iubesc din tot sufletul! Alioşa, mă crezi că te iubesc din tot sufletul?

— Neruşinata! Ai auzit, Aleksei, ţi-a declarat amor?!

— Şi ce-i dacă-l iubesc?!

— Cum rămâne atunci cu ofiţerul? Cu vestea picată din cer, vreau să zic, de la Mokroe?

— Dragostea mea pentru Alioşa e una, şi ofiţerul e altceva.

— Judecată de muiere!

— Nu mă mai sâcâi, Rakitka! se oţărî deodată Gruşenka. ţi-am spus doar că n-are a face una ca alta. Pe Alioşa îl iubesc altfel. E adevărat, Alioşa, că-ţi pusesem gând rău într-o vreme. Aşa-s eu, ticăloasă şi apucată, ce vrei?! Uneori însă, când te priveam, mi se părea că văd licărind în ochii tăi conştiinţa mea. „Nu se poate, îmi ziceam, prea sunt ticăloasă ca sa nu mă dispreţuiască.” şi tot aşa mi-am spus şi acum doua zile, când am fugit din casă, de la domnişoara aceea. De altfel, e un lucru la care mă gândesc de mult. Ştie şi Mitea asta, i-am mărturisit şi lui. Şi Mitea mă înţelege. Mă crezi, Alioşa, îmi arde obrazul de ruşine câteodată... când mă uit la dumneata, mi-e ruşine de mine, zău... Nu-mi amintesc însă cum s-a întâmplat să-mi cazi cu tronc, şi când anume...

Fenia aduse o tavă pe care se aflau o sticlă destupată şi trei cupe de şampanie pline.

— A sosit şampania! strigă Rakitin. Ai cam luat-o razna, Agrafena Aleksandrovna, nu mai ştii ce vorbeşti, dacă mai bei şi un pahar, parcă te văd c-o să-ţi ridici poalele şi începi să dansezi! Eh, nici măcar atâta lucru nu s-au priceput să facă! bombăni el cercetând sticla. A turnat-o baba în pahare la bucătărie şi probabil s-a şi încălzit! Nu-i nimic, las' că-i bună şi aşa!

Se apropie de masă şi, ducând la gură un pahar, îl deşertă pe nerăsuflate, apoi îl umplu din nou.

— N-ai ocazie să bei şampanie chiar în fiecare zi, spuse el, lingându-se pe buze. Hai, Alioşa, ia-ţi şi tu paharul, să vedem dacă te ţin curelele! Dar pentru ce să închinăm? Pentru porţile raiului, da? Ridică paharul, Gruşa, bea şi tu pentru porţile raiului.

— Ce tot îndrugi acolo?

Gruşa luă cupa în mână. Alioşa bău o înghiţitură şi puse paharul la loc.

— Mai bine renunţ, rosti el cu un zâmbet blajin.

— Parcă te lăudai c-o să bei! îl întărită Rakitin.

— Nu mai beau nici eu dacă dumneata nu bei, îi ţinu isonul Gruşenka. De altfel, nici nu mai am chef. Bea, Rakitka, deşartă tu sticla până la fund. Nu beau decât dacă bea Alioşa.

— Of, of, ce înduioşător! pufni Rakitin. Uite la ea cum i s-a cocoţat pe genunchi! El, barem, are durerea care-l seacă la suflet dar pe tine ce bâzdâc te-a apucat, mă rog? Dumnealui, pasămite, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, era gata chiar să-şi spurce gura cu cârnat...

— De ce?

— I-a murit unchiaşul, părintele Zosima...

— Cum aşa, a murit părintele Zosima?! se minună Gruşa. N-am ştiut nimic, şi se închină cu smerenie. Doamne, şi eu, care şedeam pe genunchii lui! tresări ea speriată şi se desprinse numaidecât de el, aşezându-se alături pe canapea.

Alioşa o privi lung, mirat şi parcă se mai lumină la faţă.

— Ce-ai cu mine, Rakitin, lasă-mă în pace! rosti el deodată dârz, ridicând glasul. De ce spui că m-am răzvrătit împotriva lui Dumnezeu? N-aş vrea să te urăsc, caută să fii şi tu mai înţelegător. Am pierdut ceva fără de preţ, o comoară cum tu n-ai avut niciodată, şi n-ai dreptul să mă judeci. Mai bine uită-te la dânsa: ai văzut cum a căutat să mă cruţe? Am venit aici cu gândul c-am să găsesc un suflet hain, mă ispitea ticăloşia pentru că şi eu mă simţeam păcătos şi rău, şi am întâlnit o adevărată soră, o inimă de aur, un suflet duios... A căutat să mă cruţe... Agrafena Aleksandrovna, despre dumneata e vorba. Dumneata m-ai salvat, mi-ai aşezat sufletul în vechiul făgaş...

Îi tremurau buzele şi vocea i se curmă brusc, silindu-l sa se oprească.

— Te-a salvat, zici? Nu, zău! rânji sarcastic Rakitin. Şi când te gândeşti că mai deunăzi voia să-ţi facă felul, ştii asta?

— Stai, Rakitka! se repezi Gruşenka. Destul, tăceţi amândoi! Am să vă spun tot: te rog, Alioşa, să nu mai vorbeşti aşa, pentru că-mi vine să intru în pământ de ruşine! sunt