rea, să ştii, nu sunt bună, aşa cum mă crezi dumneata. Iar tu, Rakitka, fă bine şi ţine-ţi gura, pentru că minţi. Recunosc că i-am pus gând rău cândva, ai dreptate, voiam, cum zici tu, să-i fac felul, însă asta a fost mai demult, dar acum nu mai e adevărat, ce-ai spus e o minciună; acum e cu totul altceva... Să nu te mai prind că scoţi un cuvânt, auzi tu, Rakitka! îl luă din scurt Gruşa, care părea surescitată.

— Uite c-au înnebunit amândoi! şuiera printre dinţi Rakitin, măsurându-i din ochi nedumerit. Le lipseşte o doagă, curat balamuc! Amândoi s-au muiat, acu' să te ţii lacrimi şi suspine!

— Da, am să plâng, am să plâng! confirmă Gruşenka. A spus că-i sunt ca o soră, asta n-am s-o uit niciodată, nu, n-am s-o uit niciodată! Să ştii, totuşi, Rakitin, că, aşa rea cum sunt, tot am făcut şi eu în viaţa mea pomană cu un fir de ceapă!

— Ai dat de pomană un fir de ceapă? Cum adică? Ei, fir-ar să fie, zău dacă n-au căpiat!

Exaltarea de care erau cuprinşi amândoi îl mira şi-l scandaliza totodată pe Rakitin, aproape că se simţea vexat, deşi ar fi putut să-şi dea seama că, printr-o coincidenţă cu totul excepţională, şi unul, şi altul se aflau într-un moment de răscruce din viaţa lor, menit să le zguduie sufletele. Dar pe cât era de sensibil când se întâmpla să fie în joc propria-i persoană, pe atât de obtuz se dovedea Rakitin când era vorba de semenii lui, asta poate şi fiindcă era prea tânăr încă şi fără experienţă, dar în bună parte pentru că era de un egoism feroce.

— Vezi, Alioşecika, râse nervos Gruşa, întorcându-se spre el, m-am lăudat faţă de Rakitin c-am dat şi eu de pomană o ceapă; faţă de dumneata însă ce rost ar avea să mă laud, dumitale am să-ţi spun cu altă inimă adevărul curat. Nu e decât o poveste, dar o poveste foarte frumoasă, pe care o ştiu de când eram fetiţă mică de la Matriona, bucătăreasa noastră. Ascultă: „A fost odată ca niciodată o femeie rea şi hapsână. Şi femeia aceea a făcut cât a făcut umbră pământului şi, împlinindu-i-se sorocul, a murit. Şi murind n-a lăsat după ea nici o faptă bună. Dracii au pus atunci gheara pe ea şi au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal şi-şi tot frământa mintea: «Oare ce fapta virtuoasa o fi săvârşit în viaţa ei ca să pot pune o vorbă bună pentru ea la Dumnezeu?» şi, aducându-şi aminte, se duce el şi-i spune lui Dumnezeu: «A smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă». «Ia firul cela de ceapă, zice Dumnezeu, şi dă-i-l să se agate de el, şi pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se afla acum.» Îngerul a coborât degrabă în iad şi, întinzându-i firul de ceapă, a zis: «Apucă-te vârtos de el, femeie, şi eu am să te scot afară». Şi a început să tragă binişor, binişor de fir, până ce a scos-o aproape de tot din iad. Dar ce să vezi: ceilalţi osândiţi, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat care mai de care de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare şi să urle: «Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră!» Nici n-a apucat să termine şi firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut înapoi în iad şi arde şi acum în focul gheenei. Îngerul a izbucnit în plâns şi a plecat”. Asta-i toată povestea, Alioşa, n-am uitat-o până în ziua de azi şi nici n-am s-o uit vreodată, pentru că şi eu sunt tot aşa de haină la suflet ca şi zgripţuroaica aceea. M-am lăudat adineauri faţă de Rakitin c-am miluit pe cineva cu un fir de ceapă, ţie însă am să-ţi mărturisesc adevărul: doar un fir de ceapă, unul singur, am dăruit de când mă ştiu pe lume, atâta pomană am şi eu la viaţa mea. Să nu mai zici că sunt bună, Alioşa, nu-s deloc aşa cum mă crezi dumneata, dimpotrivă, sunt rea, rea de tot şi hapsână. Şi-mi vine să mor de ruşine, când te aud ridicându-mă în slavă! şi, fiindcă am început, am să-ţi spun tot. Ascultă: am ţinut morţiş să vii la mine şi atâta l-am bătut la cap pe Rakitka să te aducă încoace, încât i-am promis chiar c-o să-i dau douăzeci şi cinci de ruble dacă izbuteşte să pună mâna pe dumneata. Stai, Rakitka, aşteaptă puţin!

Şi, nici una, nici două, se duse la masă, descuie sertarul, îşi luă punga cu bani şi scoase dinăuntru o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble.

— Ce mai e şi aiureala asta? Ce ţi-a venit? bâigui Rakitin fâstâcit.

— ţine, Rakitka! Vreau să mă achit de datorie, cred că n-ai să mă refuzi. Nu mi i-ai cerut chiar tu? şi fără altă vorbă îi azvârli în faţă.

— Ei, asta e, de ce să refuz!? îşi îngroşă vocea Rakitin, vizibil stingherit, silindu-se să pară cât mai arogant, ca să-şi ascundă încurcătura. Prea ieftin aţi scăpat. Doar de aceea sunt proşti pe lume: ca deştepţii să tragă foloase!

— Şi acum fă bine şi pune-ţi lacăt la gură, Rakitka, să nu mai scoţi un cuvânt. Ce vreau să spun acuma nu-i pentru urechile tale. Şezi colo, în colţ, şi taci; tu nu ne iubeşti, aşa că nu te mai amesteca în vorbă!

— De ce v-aş iubi? se oţărî Rakitin într-o răbufnire de ură. Băgase banii în buzunar, deşi se simţea prost, fiindcă era de faţă Alioşa. Îşi făcuse socoteala c-o să-i primească mai târziu, fără ştirea lui, iar acum îi plesnea fierea de ciuda şi de ruşine. Chibzuise de asemenea, dintr-un calcul diplomatic, că-i mai bine să n-o contrazică de fel