Oricum, Bunicul era blajin şi nu insista să aibă dreptate. Billy îl plăcea pe Bunicul. Mama se purta cu Billy de parcă ar fi fost un copilaş, iar Tata era rece şi sarcastic, dar Bunicul era tolerant şi îi vorbea lui Billy ca unui adult.

— I-auzi aici, spuse Tata.

Nu cumpăra niciodată ziarul Mail, o spurcăciune de dreapta, dar câteodată aducea acasă o copie luată de la altcineva şi citea din ziar cu voce dispreţuitoare, batjocorind prostia şi minciuna clasei conducătoare.

— „Lady Diana Manners a fost criticată pentru că a purtat aceeaşi rochie la două baluri diferite. Fiica mai tânără a ducelui de Rutland a primit premiul pentru «cel mai frumos costum de damă» la Balul Savoy, pentru corsetul strâmt, fără umeri, şi fusta cloş, câştigând două sute cincizeci de guinee.”

Coborî puţin ziarul şi spuse:

— Atâta câştig eu în cinci ani, Billy, băiete.

Citi mai departe:

— „Dar a atras nemulţumirea cunoscătorilor de modă purtând aceeaşi rochie la petrecerea lordului Winterton şi a lui F.E. Smith de la hotelul Claridge. «Nu te poţi sătura de ceva bun», a spus lumea.”

Ridică ochii din ziar şi spuse:

— Ai face bine să îţi schimbi rochiţa, mamă, ca să nu atragi nemulţumirea cunoscătorilor de modă.

Mama nu se amuză câtuşi de puţin. Purta o rochie de lână veche, cu coatele peticite şi cu pete la subsuori.

— Dacă aş avea două sute cincizeci de guinee, aş arăta mai bine decât Lady Diana Muck, spuse ea, nu fără amărăciune.

— E adevărat, spuse Bunicul. Cara e fost mereu cea mai frumoasă – la fel ca mama ei.

Numele Mamei era Cara. Bunicul se întoarse spre Billy şi spuse:

— Bunica ta era italiancă. Numele ei era Maria Ferrone.

Billy ştia deja asta, dar Bunicului îi plăcea să repete poveşti cunoscute.

— De la ea are mama ta părul negru şi lucios şi ochii negri şi frumoşi – şi sora ta la fel. Bunica ta era cea mai frumoasă femeie din Cardiff – şi era a mea!

Deodată se întristă.

— Ce vremuri, spuse el încet.

Tata se strâmbă dezaprobator – vorbele astea sugerau dorinţe trupeşti –, dar pe Mama o binedispuseră complimentele tatălui ei şi zâmbi în timp ce îi puse în faţă farfuria cu micul dejun.

— O, da, spuse ea, eu şi sora mea eram considerate foarte frumoase. Le-am fi arătat noi ducilor ce înseamnă o fată frumoasă dacă am fi avut bani de mătăsuri şi dantele.

Billy era surprins. Nu se gândise niciodată la mama sa ca fiind frumoasă sau altcumva, deşi – când se îmbrăca pentru a merge duminica la biserică – arăta remarcabil, mai ales cu pălărie. Bănuia că fusese cândva o fată frumoasă, dar era greu de imaginat.

— Şi nu doar asta, spuse Bunicul. Cei din familia bunicii tale erau şi isteţi. Cumnatul meu a fost miner, dar s-a lăsat de meserie şi a deschis o cafenea în Tenby. Asta da viaţă – brize marine şi nimic altceva de făcut decât cafea şi numărat bani.

Tata citi încă un articol.

— „Ca parte din pregătirile pentru încoronare, Palatul Buckingham a scos o carte cu instrucţiuni de 212 pagini.”

Se uită pe deasupra ziarului.

— Billy, să le spui asta celor din mină astăzi. Vor fi liniştiţi să ştie că nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Pe Billy nu îl interesa Casa Regală. Lui îi plăceau poveştile cu aventuri care se publicau în Mail, despre băieţii din echipele de rugby de la şcolile publice care prindeau spioni germani. Din câte se spunea în ziar, asemenea spioni erau infiltraţi prin fiecare oraş din Marea Britanie, deşi nu părea să fie vreunul în Aberowen, spre dezamăgirea sa.

Billy se ridică în picioare.

— Dau o fugă până la stradă, anunţă el.

Ieşi din casă pe uşa din faţă. „A da o fugă până la stradă” era un eufemism folosit în familie pentru a anunţa că mergi la toaletă, care se afla pe la jumătatea aleii Wellington. Era o şandrama joasă din cărămidă, cu acoperiş din fier încreţit, construită deasupra unei gropi adânci în pământ. Cabina era împărţită în două compartimente, unul pentru bărbaţi şi celălalt pentru femei. Fiecare compartiment avea câte două closete, pentru ca oamenii să poată intra câte doi. Nimeni nu ştia de ce constructorii le aranjaseră în felul acela, dar toată lumea încerca să facă faţă situaţiei în cel mai bun fel. Bărbaţii ţineau privirea înainte fără să spună nimic, iar femeile – după cum auzise Billy de multe ori – îşi ţineau de urât pălăvrăgind. Mirosul era foarte greu de suportat, chiar dacă erai nevoit să îl simţi în fiecare zi din viaţa ta. Billy încerca să respire cât putea de puţin cât timp se afla înăuntru şi ieşea de acolo dornic să tragă în piept aer curat. Groapa era astupată periodic de un bărbat pe nume Dai Gunoierul.

Când Billy se întoarse acasă, fu plăcut surprins să o găsească la masă pe sora lui, Ethel.

— La mulţi ani, Billy! strigă ea. Am vrut să vin să te pup înainte să cobori în mină.

Ethel avea optsprezece ani, iar lui Billy nu-i venea deloc greu să-i remarce frumuseţea. Părul ei negru ca mahonul avea bucle încăpăţânate, iar ochii negri sclipeau neastâmpăraţi. Poate că Mama arătase cândva la fel. Ethel purta o rochie simplă, neagră, şi o bonetă albă din bumbac – costumaţia de menajeră de care era foarte mândră.

Billy o adora pe Ethel. Pe lângă faptul că era frumoasă, avea simţul umorului, era isteaţă şi curajoasă, iar câteodată îi mai şi răspundea Tatei. Ea îi spusese lui Billy lucruri pe care nimeni altcineva nu voia să i le explice, cum ar fi episodul lunar al femeilor, pe care ele îl numeau „blestemul”, dar şi în ce consta infracţiunea de indecenţă publică care îl făcuse pe vicarul anglican să plece din oraş în aşa mare grabă. Fusese cea mai bună din clasă în fiecare an de şcoală, iar eseul ei Oraşul sau satul meu câştigase premiul întâi într-un concurs organizat de South Wales Echo. Primise un exemplar al Atlasului lumii.

Îl pupă pe Billy pe obraz.

— I-am zis doamnei Jevons, menajera-şefă, că nu mai e cremă de pantofi, aşa că trebuie să trec prin oraş ca să cumpăr.

Ethel locuia