şi lucra la Tŷ Gwyn, uriaşa proprietate a contelui Fitzherbert, aflată la o milă distanţă de munte. Îi dădu lui Billy ceva învelit într-o cârpă curată.

— Am furat o prăjitură pentru tine.

— O, mulţumesc, Eth! spuse Billy.

Lui Billy îi plăceau mult prăjiturile.

— Să ţi-o pun în pachet? întrebă Mama.

— Da, te rog.

Mama scoase o cutie de tablă din dulap şi puse prăjitura înăuntru. Mai tăie apoi două felii de pâine, le unse cu untură, le presără cu sare şi le băgă în cutie. Toţi minerii aveau o cutie de tablă pentru pachet. Dacă ar fi luat mâncarea înfăşurată în cârpă, şoarecii ar fi mâncat-o pe toată înainte de prânz.

— Când o să vii acasă cu prima leafă, o să ai la pachet şi o felie de şuncă fiartă.

Billy nu avea să câştige foarte mult la început, dar – chiar şi aşa – îmbunătăţea nivelul de trai al familiei. Se întreba câţi bani de buzunar o să îi lase Mama şi dacă va putea să strângă îndeajuns pentru a-şi lua o bicicletă, lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult.

Ethel se aşeză la masă. Tata i se adresă:

— Ce mai e nou pe la conac?

— Linişte şi pace, spuse ea. Contele şi prinţesa sunt la Londra pentru încoronare. Se uită la ceasul de pe etajeră. În curând trebuie să se trezească – trebuie să ajungă devreme la catedrală. Ei nu o să-i placă – nu e obişnuită cu trezitul devreme –, dar nu poate să întârzie la rege.

Soţia contelui, Bea, era o prinţesă rusoaică foarte distinsă.

— O să vrea să prindă locuri în faţă, ca să vadă evenimentul, spuse Tata.

— A, nu, nu ai voie să stai unde ai tu chef, spuse Ethel. Au făcut comandă specială pentru şase mii de jilţuri din mahon, cu numele invitaţilor scrise pe spate cu litere aurite.

— Ei bine, asta este o risipă! Ce-o să facă cu ele după aceea? spuse Bunicul.

— Nu ştiu. Poate că fiecare o să îşi ia scaunul acasă, ca amintire.

— Spune-le să trimită câteva şi aici. Suntem numai cinci şi maica-ta e nevoită să stea în picioare, spuse Tata sec.

Când Tata era glumeţ, tonul lui ascundea de fapt o nemulţumire. Ethel sări repede în picioare.

— Îmi pare rău, mamă, nu mi-am dat seama.

— Stai acolo, că am prea multă treabă ca să stau jos, îi spuse Mama.

Ceasul bătu ora cinci.

— Billy, băiete, ar fi bine să ajungi acolo mai devreme. Să începi aşa cum ai de gând să continui.

Billy se ridică în picioare ezitând şi îşi luă cutia de tablă.

Ethel îl pupă încă o dată, iar Bunicul dădu mâna cu el. Tata îi dădu două piroane ruginite şi puţin îndoite.

— Pune-le în buzunarele de la pantaloni, îi spuse el.

— Pentru ce? întrebă Billy.

— Ai să vezi, răspunse Tata zâmbind.

Mama îi dădu o sticlă de un litru cu dop înşurubabil, plină cu ceai rece îndulcit amestecat cu lapte, şi îi spuse:

— Billy, să ţii minte: Iisus e mereu cu tine, chiar şi în mină.

— Da, mamă.

Îi zări o lacrimă în ochi şi se întoarse repede cu spatele, pentru că îl făcea şi pe el să lăcrimeze. Îşi luă basca din cui.

— Hai că am plecat, spuse el ca şi cum ar fi plecat la şcoală, apoi trecu pragul.

Vara fusese însorită şi călduroasă până atunci, dar în ziua aceea era înnorat şi părea că va ploua. Tommy stătea sprijinit de zidul casei, aşteptând.

— Hei, hei, Billy! spuse el.

— Hei, hei, Tommy!

Merseră pe stradă unul lângă altul.

Billy învăţase la şcoală că Aberowen fusese cândva un mic târg unde se întâlneau fermierii din împrejurimi. Din capătul aleii Wellington puteai vedea vechiul centru comercial, cu ţarcurile deschise ale oborului de vite, clădirea pentru schimb de lână şi biserica anglicană, toate pe o singură parte a râului Owen, care era ceva mai mare decât un pârâu.

Acum o cale ferată traversa orăşelul ca o rană, ducând către intrarea în mină. Casele minerilor se întinseseră pe toată valea, sute de case din piatră cenuşie, cu acoperişuri fumurii din piatră galeză. Erau construite în rânduri şerpuite ce urmăreau conturul versantului, iar rândurile erau intersectate de străzi scurte, ce se avântau spre fundul văii.

— Cu cine crezi că vei lucra? întrebă Tommy.

Billy ridică din umeri. Băieţii noi erau daţi în primire maistrului miner.

— Nu am de unde să ştiu.

— Sper să mă trimită la grajduri.

Lui Tommy îi plăceau caii. Vreo cincizeci de ponei trăiau în mină. Trăgeau pe şine vagonetele pe care minerii le umpleau cu cărbuni.

— Ce fel de muncă ai vrea să faci?

Billy spera să nu i se dea de făcut ceva ce ar fi fost prea greu pentru condiţia lui fizică de copil, dar nu voia să recunoască asta.

— Să ung roţile vagonetelor, răspunse el.

— De ce?

— Pare ceva uşor de făcut.

Trecură pe lângă şcoala unde deunăzi fuseseră elevi. Era o clădire victoriană cu ferestre arcuite, ca o biserică. Fusese construită de familia Fitzherbert, după cum le amintea directorul întruna. Contele încă numea profesorii şi decidea programa. Pe pereţi se aflau picturi ale victoriilor militare ale Marii Britanii, iar măreţia ţării era un subiect recurent.

La lecţia de Scriptură cu care începea fiecare zi era predată doctrina strict anglicană, chiar dacă aproape toţi copiii proveneau din familii de non-conformişti. Exista un comitet administrativ al şcolii în care Tata era membru, dar acesta nu avea decât puterea de a sfătui. După părerea Tatei, contele trata şcoala ca şi cum ar fi fost proprietatea lui personală. În ultimul an de şcoală, Billy şi Tommy învăţaseră principiile mineritului, în timp ce fetele învăţaseră să coasă şi să gătească. Billy fusese surprins să afle că pământul de sub el era alcătuit din pături formate din diferite tipuri de sol, ca un teanc de sandviciuri.

Un strat de cărbune – o expresie pe care Billy o auzise toată viaţa lui fără să o înţeleagă – era o astfel de pătură. I se mai spusese despre cărbuni că erau alcătuiţi din frunze moarte şi din alte materii vegetale acumulate de-a lungul miilor de ani şi presate de greutatea pământului de deasupra. Tommy, al cărui tată era ateu, zicea că asta demonstra că Biblia nu spunea adevărul, în timp ce tatăl lui Billy spunea că asta era doar o interpretare.

Şcoala era goală la acea oră, iar