locul de joacă era pustiu. Billy se simţea mândru că terminase cu şcoala, deşi într-o oarecare măsură ar fi preferat să se întoarcă la şcoală decât să se ducă în mină.

Pe măsură ce se apropiau de intrarea în mină, străzile se umpleau de mineri, fiecare ducându-şi cutia sa de tablă şi sticla cu ceai. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, în costume vechi pe care urmau să şi le dea jos odată ajunşi la muncă. Unele mine erau foarte reci, dar Aberowen era o mină călduroasă, aşa că oamenii lucrau în chiloţi şi în cizme sau în nişte pantaloni scurţi din bumbac gros pe care îi numeau „izmene de surghiun”. Toţi purtau caschete tot timpul, pentru că tavanul tunelului era jos şi era uşor să te loveşti la cap.

Pe deasupra caselor, Billy putea vedea un scripete, precum şi un turn cu două roţi în vârf, învârtindu-se în direcţii opuse şi trăgând cablurile care ridicau sau coborau cabina ascensorului minei. Structuri similare puteau fi întâlnite în majoritatea orăşelelor din South Wales, la fel cum turlele bisericilor dominau linia orizontului în satele de fermieri. Alte clădiri erau răsfirate pe lângă intrarea în mină, ca şi cum ar fi căzut din cer la întâmplare: lampisteria, birourile minei, fierăria, diverse magazine. Căile ferate se furişau printre clădiri. Pe terenul cu deşeuri se aflau vagonete stricate, buşteni vechi şi crăpaţi, saci furajeri şi teancuri de maşinării ruginite, ieşite din uz, totul acoperit cu un strat de praf de cărbune. Tata spunea mereu că ar exista mai puţine accidente dacă minerii ar fi mai ordonaţi.

Billy şi Tommy intrară în birourile minei. În camera din faţă se afla Arthur „Pestriţul” Llewellyn, un funcţionar nu cu mult mai în vârstă decât ei. Bluza lui albă avea un guler murdar şi manşete. Erau aşteptaţi. Taţii lor aranjaseră deja ca ei să înceapă munca în ziua aceea. Pestriţul le scrise numele într-un registru, apoi îi duse în biroul directorului minei.

— Tânărul Tommy Griffiths şi tânărul Billy Williams, domnule Morgan, spuse el.

Maldwyn Morgan era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum negru. Nu avea praf de cărbune pe manşete. Obrajii rozalii îi erau netezi, ceea ce însemna că se rădea zilnic. Diploma lui de inginer atârna pe perete, pusă într-o ramă, iar melonul lui – cealaltă emblemă a statutului său – era expus în cuierul de lângă uşă. Spre surpriza lui Billy, nu era singur. Lângă el stătea un personaj încă şi mai spectaculos: Perceval Jones, preşedinte la Celtic Minerals, compania care deţinea şi coordona mina din Aberowen, precum şi multe altele. Un om mic de statură şi agresiv, căruia minerii îi spuneau Napoleon. Purta haine de dimineaţă – un frac negru şi pantaloni gri cu dungi – şi nu îşi dăduse jos jobenul negru. Jones se uită în silă la băieţi.

— Griffiths, spuse el, taică-tu este un revoluţionar socialist.

— Da, domnule Jones, spuse Tommy.

— Şi ateu.

— Da, domnule Jones.

Îşi întoarse apoi privirea către Billy.

— Şi taică-tu este funcţionar la Federaţia Minerilor din South Wales.

— Da, domnule Jones.

— Nu-mi plac socialiştii. Ateii sunt sortiţi să îndure veşnic chinurile iadului. Iar membrii de sindicat sunt tot ce poate fi mai rău.

Se uită urât la ei, dar nu puse nicio întrebare, aşa că Billy nu spuse nimic.

— Nu vreau belele, continuă Jones. În Valea Rhondda minerii sunt în grevă de patruzeci şi trei de săptămâni, din cauza unor oameni care îi stârnesc, ca taică-tu.

Billy ştia despre greva de la Rhondda că nu fusese cauzată de scandalagii, ci de proprietarii minei Ey, din Penygraig, care îi dăduseră afară pe mineri. Dar îşi ţinu gura.

— Aveţi de gând să îmi faceţi belele? Arătă cu degetul spre Billy, ceea ce îl făcu pe băiat să tremure: Ţi-a zis cumva taică-tu să îţi aperi drepturile cât lucrezi pentru mine?

Billy încercă să se gândească, deşi îi era greu când Jones se uita la el ameninţător. Tata nu spusese prea multe în dimineaţa aceea, dar cu o seară înainte îi dăduse un sfat.

— Vă rog, domnule, mi-a zis doar atât: „Nu fi obraznic cu şefii, asta e treaba mea”.

În spatele lui, Llewellyn Pestriţul rânji pe furiş.

Perceval Jones nu era amuzat.

— Sălbatic neobrăzat! spuse el. Dar dacă nu te primesc să lucrezi, toată valea o să intre în grevă.

Billy nu se gândise la asta. Era el atât de important? Nu, dar minerii ar fi putut face grevă opunându-se principiului în sine, ca un copil de-al funcţionarilor lor să aibă de suferit. Era la muncă de cinci minute şi sindicatul deja îi lua apărarea.

— Du-i de aici, spuse Jones.

Morgan dădu din cap.

— Du-i afară, Llewellyn, îi spuse el Pestriţului. Rhys Price o să aibă grijă de ei.

Billy oftă în sinea lui. Rhys Price era unul dintre cei mai nesuferiţi maiştri mineri. Pusese ochii pe Ethel cu un an în urmă, iar ea îl refuzase categoric. Făcuse la fel cu jumătate din bărbaţii din Aberowen, numai că Price nu se împăcase uşor cu ideea.

Pestriţul ridică brusc din bărbie:

— Afară, spuse el venind în urma lor. Aşteptaţi-l aici pe domnul Price.

Billy şi Tommy ieşiră din clădire şi se sprijiniră de zid, lângă uşă.

— I-aş da un pumn lui Napoleon în burta lui grasă, spuse Tommy. Ce capitalist nenorocit!

— Mda, mormăi Billy, deşi nu se gândea la asta.

Peste un minut apăru şi Rhys Price. Ca toţi maiştrii, purta o pălărie cu vârful rotunjit, numită gambetă, care era mai scumpă decât o bască de miner, dar mai ieftină decât un melon. În buzunarele vestei avea un carneţel şi un creion şi ţinea în mână o riglă. Price avea obrajii acoperiţi de o barbă scurtă, neagră, şi strungăreaţă. Billy ştia că este un tip isteţ, dar şmecher.

— Bună dimineaţa, domnule Price, spuse Billy.

Price îl privi cu suspiciune.

— Ce treabă ai tu să-mi dai mie bună dimineaţa, Billy Dublu?

— Domnul Morgan a zis să coborâm în mină cu dumneavoastră.

— Chiar aşa?

Price avea obiceiul să îşi întoarcă privirea în stânga şi în dreapta şi câteodată şi în spate, ca şi cum s-ar fi aşteptat la vreun pericol ce ar fi putut veni de oriunde.

— Vom vedea, spuse el uitându-se în sus către scripete, de parcă ar fi căutat o explicaţie acolo. Nu am timp de voi.

Apoi intră în birou.

— Sper că o să