— Soră-ta se crede prea bună pentru bărbaţii din Aberowen, spuse Tommy, repetând în mod evident ceea ce auzise în altă parte.

— Chiar este mai bună decât ei, spuse Billy hotărât.

Price ieşi din nou.

— Bun, haideţi încoace, spuse el în timp ce o luă din loc cu paşi repezi.

Băieţii îl urmară în lampisterie. Lămparul îi dădu lui Billy un felinar lucios din cupru, pe care acesta şi-l agăţă la curea cum îl purtau bărbaţii.

Învăţase despre felinarele minerilor când era la şcoală. Printre pericolele mineritului se număra şi gazul metan, un gaz inflamabil eliminat din straturile de cărbune. Oamenii îi ziceau grizu şi părea să fie cauza tuturor exploziilor subterane. Minele galeze erau renumite pentru gazele degajate. Lămpaşul era ingenios proiectat, în aşa fel încât să nu aprindă grizul. De fapt, dacă flacăra lămpii îşi schimba forma, minerii îşi dădeau seama de existenţa emisiei de gaze – pentru că grizul nu avea miros.

Dacă lampa se stingea, minerul nu putea să o aprindă singur. Era interzis să porţi la tine chibrituri, iar felinarul era încuiat pentru a descuraja încălcarea acestei reguli. Dacă lampa se stingea, trebuia dusă într-un punct de luminare, care era plasat de obicei în capăt de tot, lângă puţul minei. Asta presupunea să mergi pe jos cale de-o milă, poate chiar mai mult, dar evitarea unei explozii subterane merita acest efort. La şcoală, băieţilor li se spunea că asta era o metodă prin care angajatorii îşi exprimau grija faţă de angajaţii lor – ca şi când, după cum spunea Tata, nu era un beneficiu pentru angajatori să previi exploziile, stagnarea lucrărilor şi dărâmarea tunelelor.

După ce îşi luau lămpile, bărbaţii stăteau la coadă pentru a intra în ascensor. Avizierul era plasat eficient de-a lungul cozii care se forma. Scrise de mână sau imprimate grosolan, afişele anunţau meciuri de crichet, de darts, un briceag pierdut, un recital al Corului de bărbaţi din Aberowen şi un seminar pe baza teoriei materialismului istoric a lui Karl Marx la biblioteca locală. Dar maiştrii nu erau nevoiţi să aştepte, aşa că Price îşi făcu drum până în faţă, urmat de cei doi băieţi.

Ca majoritatea minelor, Aberowen deţinea două puţuri, fiecare având plasate ventilatoare pentru a pune în circulaţie aerul, la un capăt înăuntru, iar la celălalt în afară. Patronii dădeau nume ciudate puţurilor, iar cele de acolo erau numite Pyramus şi Thisbe. Cel de lângă ei, Pyramus, era prevăzut cu ventilatorul care ducea aerul în sus, iar Billy simţi curentul de aer cald care venea din mină.

Cu un an în urmă, Billy şi Tommy se hotărâseră să se uite în tunelul sistemului de ventilaţie. În lunea Paştelui, când oamenii nu erau la muncă, se furişaseră pe lângă paznic, se strecuraseră pe lângă terenul cu deşeuri până la intrarea în mină, apoi săriseră gardul de protecţie. Gura de aerisire nu era în întregime împrejmuită de grilajul ascensorului şi reuşiseră să se aşeze pe burtă şi să se uite peste margine. Se holbaseră fascinaţi şi plini de spaimă la gaura adâncă, iar Billy simţise că i se strânge stomacul. Întunericul părea infinit. Îl încercase o tresărire de bucurie pentru faptul că nu trebuia să coboare acolo şi pe de altă parte de groază, pentru că într-o zi avea să fie nevoit să o facă. Aruncaseră o piatră înăuntru şi ascultaseră cum se loveşte de pereţii de lemn ai tunelului şi de cărămizile de pe marginea gurii de aerisire. Li se păruse un interval groaznic de lung până ce auziseră plesnitura stinsă a pietrei, care căzuse în apa de pe fundul puţului.

Acum, un an mai târziu, urma să aibă şi el acelaşi traseu ca cel al pietrei. Îşi spuse în sinea lui să nu fie laş. Trebuia să se poarte ca un bărbat, chiar dacă nu se simţea bărbat. Cel mai rău lucru care s-ar fi putut întâmpla era să se facă de râs. Îi era mai frică de asta decât de moarte. Putea vedea grilajul care glisa deasupra gurii de aerisire. Dedesubt nu era decât spaţiu gol, pentru că liftul era deja în urcare. În partea îndepărtată a gurii de aerisire, vedea motorul care răsucea roţile de deasupra. Mecanismul scotea jeturi de aburi. Cablurile plesneau manşoanele de protecţie cu un sunet ca de bici. Mirosea a ulei încins.

Un zgomot metalic însoţi apariţia coliviei de partea cealaltă a porţii. Manipulatorul manivelei, care avea grijă de ascensor cât se afla la gura puţului, glisă poarta într-o parte. Rhys Price intră în colivia goală, urmat de cei doi băieţi. Treisprezece mineri se urcară în urma lor – colivia nu putea să ducă mai mult de şaisprezece oameni în acelaşi timp. Manipulatorul închise poarta trântind-o – urmă o pauză. Billy se simţea vulnerabil. Podeaua de sub picioarele lui era solidă, dar putea să treacă printre barele din părţile laterale fără nicio dificultate. Ascensorul era suspendat de un cablu din oţel, dar nici aşa nu era complet sigur: toţi ştiau de cablul care cedase într-o zi, în 1902, la Tirpentwys, şi de colivia ce se prăbuşise pe fundul puţului, ucigând opt oameni.

Îl salută cu o mişcare din cap pe minerul de lângă el. Era Harry Suet Hewitt, un băiat cu faţa ca o budincă, doar cu trei ani mai mare decât el, deşi cu un cap şi ceva mai înalt. Billy şi-l amintea pe Harry de la şcoală: rămăsese repetent în clasa a treia, cu cei de zece ani, picând examenul în fiecare an, până când ajunsese la vârsta la care era gata să înceapă munca.

Se auzi un sunet de clopot, anunţând că electricianul de pe fundul puţului închisese poarta de pe partea lui. Manipulatorul trase de o manetă şi un alt clopot sună. Motorul cu aburi pufni şi apoi urmă un alt zgomot. Colivia cădea liber. Billy ştia că se afla în cădere liberă şi că avea să se oprească pentru o aterizare uşoară; dar nimeni nu l-ar fi putut pregăti dinainte pentru senzaţia de cădere neîntreruptă către măruntaiele pământului. Picioarele îi erau