în aer. Ţipă cu disperare – nu se putu abţine. Toţi bărbaţii râseră. Ştiau că era prima oară când intra în mină şi îi aşteptaseră reacţia, realiză el. Înţelese prea târziu că toţi se ţineau de bare ca să nu plutească în sus. Dar asta nu îi alungă frica. Reuşi să se oprească din ţipat, încleştându-şi dinţii. Într-un final ascensorul începu să frâneze. Viteza căderii se micşoră, iar picioarele lui Billy atinseră din nou podeaua. Se prinse de o bară şi încercă să nu mai tremure. După un minut, frica fu înlocuită de un sentiment de vătămare atât de puternic, încât aproape că îi venea să plângă. Se uită la faţa hlizită a lui Suet şi ţipă acoperind zgomotul de fundal:

— Tacă-ţi fleanca, Hewitt, cap sec ce eşti!

Expresia lui Suet se schimbă într-o secundă şi el păru furios, dar ceilalţi bărbaţi râseră şi mai tare. Billy urma să îi ceară iertare lui Iisus pentru că vorbise urât, dar nu se mai simţea chiar atât de prost. Se uită spre Tommy, care avea şi el faţa albă. Tommy ţipase oare? Billy se temea să întrebe, fiindcă răspunsul ar fi putut fi nu.

Colivia se opri, poarta se deschise, iar Billy şi Tommy păşiră tremurând în mină.

Era întuneric. Lămpile minerilor dădeau mai puţină lumină decât felinarele cu parafină de pe pereţii de acasă. Mina era la fel de întunecată ca o noapte fără lună. Probabil că nu era necesar să vezi bine pentru a tăia cărbune, se gândi Billy. Călcă într-o băltoacă şi, uitându-se în jos, văzu apă şi noroi peste tot, reflectând lucirile palide ale lămpilor. Avea un gust ciudat în gură: aerul era greu, cu praf dens de cărbune. Era posibil ca oamenii să respire acel aer toată ziua? Poate acesta era motivul pentru care minerii tuşeau şi scuipau în mod constant. Patru oameni aşteptau să intre în colivie pentru a ajunge înapoi la suprafaţă. Fiecare purta câte o mapă de piele, iar Billy îşi dădu seama că erau pompieri. În fiecare dimineaţă, înainte ca minerii să înceapă lucrul, pompierii veneau să verifice dacă în mină erau gaze. Dacă exista o concentraţie prea mare de metan, le ordonau oamenilor să aştepte până când ventilatoarele curăţau aerul. În imediata vecinătate, Billy văzu un rând de grajduri pentru ponei şi o uşă deschisă către o cameră luminată, probabil biroul maiştrilor. Tunelele erau numite galerii şi duceau către zonele de unde se scotea cărbune. Price îi duse în faţa unei dughene şi descuie lacătul de la uşă. Era un depozit de scule. Alese două lopeţi, le înmână băieţilor, apoi încuie la loc. Se duseră spre grajduri. Un bărbat purtând pantaloni scurţi şi cizme aduna cu lopata bucăţi de paie solidificate, umplând un vagonet pentru cărbuni. Sudoarea îi aluneca pe spatele musculos.

— Ai nevoie de un băiat să te ajute? i se adresă Price.

Bărbatul se întoarse cu faţa, iar Billy îl recunoscu pe Dai Ponei, un bătrân de la Capela Bethesda. Dai nu dădu însă niciun semn că l-ar fi recunoscut pe Billy.

— Nu îl vreau pe ăla mic, răspunse el.

— Bine, spuse Price. Celălalt e Tommy Griffiths. E al tău.

Tommy părea încântat. I se îndeplinise dorinţa. Chiar dacă scotea balegă din staul, măcar lucra la grajduri.

— Haide, Billy Dublu, spuse Price, apucând-o printr-o galerie.

Billy îşi sprijini lopata de umeri şi îl urmă. Era mai agitat acum, că Tommy nu era cu el. Şi-ar fi dorit să cureţe bălegarul din grajduri, împreună cu prietenul său.

— Eu ce voi face, domnule Price? întrebă Billy.

— Ia ghici! răspunse Price. De ce morţii mă-tii crezi ca ţi-am dat o lopată?

Billy fu şocat auzind înjurătura. Nu putea să ghicească ce urma să facă, dar nici nu mai puse întrebări. Tunelul era rotund, iar tavanul era susţinut de suporţi din oţel curbat. O ţeavă de cinci centimetri trecea de-a lungul tunelului, transportând probabil apă. În fiecare noapte tunelurile erau stropite cu apă, în speranţa de a se reduce praful. Nu pentru că praful ar fi fost un pericol pentru plămânii oamenilor – şi, dacă ar fi fost, celor de la Celtic Minerals oricum nu le-ar fi păsat –, dar era un risc de incendiu. Cu toate astea, sistemul de stropit nu era eficient. Tata le explicase că ar fi fost nevoie de o ţeavă de cincisprezece centimetri, dar Perceval Jones refuzase să investească în asta.

După câteva sute de metri, o luară printr-un alt tunel şi urcară o pantă. Acesta era un pasaj mai vechi şi mai mic, cu stâlpi de susţinere din lemn, nu din oţel. Price era nevoit să meargă cu capul plecat prin zonele unde tavanul se încovoia. Din treizeci în treizeci de metri treceau pe lângă intrările în zonele în care minerii începuseră deja să taie cărbunele. Billy auzi un huruit, iar Price spuse:

— În canal.

— Ce?

Billy privi pe jos. Un canal era caracteristic trotuarelor din oraş, iar el nu putea vedea nimic pe jos în afara şinelor de cale ferată pe care mergeau vagonetele. Uitându-se din nou înainte, văzu un ponei care venea în trap către el, înaintând rapid şi trăgând un şir de vagonete.

— În canal! ţipă Price.

Billy încă nu înţelegea ce i se cere, însă putea să constate şi sigur că tunelul era doar cu puţin mai lat decât vagonetele şi că urma să fie strivit. Apoi Price păru să facă un pas în perete şi dispăru. Billy aruncă lopata, se întoarse şi începu să alerge în direcţia din care venise. Încercă să rămână înaintea poneiului, dar acesta părea să înainteze surprinzător de repede. Apoi văzu în perete o nişă de înălţimea tunelului şi îşi dădu seama că mai văzuse astfel de nişe, fără să le ia în seamă, cam o dată la douăzeci şi cinci de metri. Asta trebuia să însemne ceea ce Price numea canal. Se aruncă înăuntru, iar trenul trecu repede pe lângă el. După ce îl depăşi, ieşi afară respirând greu. Price se prefăcu enervat, dar zâmbea.

— Trebuie să ai prezenţă de spirit în mină, spuse el. Altfel o să mori aici, ca frate-tu.

Majorităţii bărbaţilor le făcea plăcere să îşi bată joc şi să expună ignoranţa băieţilor, descoperi Billy. Era hotărât