— Norocul tău, comentă Price. Dacă o rupea vagonetul, trebuia să plăteşti una nouă.

Merseră mai departe şi ajunseră în scurt timp într-o zonă în care locurile de muncă erau pustii. Pe jos era mai puţină apă, iar podeaua era acoperită cu un strat gros de praf de cărbune. Cotiră de mai multe ori, iar Billy simţi că pierduse direcţia. Ajunseră apoi într-un loc unde tunelul era blocat de un vagonet vechi şi murdar.

— Zona asta trebuie curăţată, spuse Price.

Era pentru prima oară când se deranjase să-i explice ceva, iar Billy avea impresia că îl minţea.

— Treaba ta este să aduni murdăria cu lopata şi să o pui în vagonet.

Billy se uită în jur. Praful era gros de treizeci de centimetri pe toată suprafaţa luminată de lămpaş, iar Billy bănuia că se întindea şi mai departe. Putea să dea cu lopata timp de o săptămână şi tot nu s-ar fi simţit vreo diferenţă. Dar nu puse întrebări. Probabil că era un test.

— Mă întorc mai încolo ca să văd ce faci, spuse Price, apoi o luă înapoi pe unde veniseră, lăsându-l singur pe Billy.

Billy nu se aşteptase la aşa ceva. Crezuse că urmează să lucreze cu alţi oameni mai în vârstă, învăţând de la ei. Dar nu putea să facă altceva decât ce i se spunea. Îşi scoase lampa de la brâu şi se uită în jur, pentru a găsi un loc potrivit pentru ea. Nu era nimic ce putea fi folosit ca suport. Puse lampa pe jos, deşi era inutilă în acel unghi. Apoi îşi aminti de cuiele pe care i le dăduse Tata. Deci pentru asta erau. Scoase un cui din buzunar. Cu partea de metal a lopeţii bătu cuiul în suportul de lemn, apoi îşi atârnă lampa. Aşa era mai bine. Căruciorul i-ar fi venit până la piept unui bărbat, dar lui Billy îi venea până la umeri, iar când se apucă de treabă, îşi dădu seama că cea mai mare parte a prafului alunecă din lopată înainte să îl poată arunca peste marginea căruciorului. Stabili o mişcare prin care răsucea lopata astfel încât să nu se mai întâmple asta. Era plin de sudoare şi realiză deodată pentru ce era al doilea cui. Îl bătu în alt lemn de susţinere şi îşi atârnă pantalonii şi bluza. După o vreme simţi că cineva îl priveşte. Cu colţul ochiului văzu o siluetă care stătea nemişcată ca o statuie.

— Oh, Doamne! ţipă el ascuţit, în timp ce se întorcea cu faţa spre aceasta.

Era Price.

— Am uitat să îţi verific lampa, spuse acesta.

Luă lampa lui Billy din cui şi meşteri ceva la ea.

— Nu arată prea bine, spuse. Ţi-o las pe-a mea.

Atârnă cealaltă lampă şi dispăru imediat.

Era un personaj straniu, dar cel puţin părea să fie interesat de siguranţa lui Billy.

Băiatul îşi reluă lucrul. În scurt timp braţele şi picioarele începură să îl doară. Era obişnuit să dea cu lopata şi îşi tot spunea: „Tata avea un porc în locul liber din spatele casei şi era treaba lui Billy să curăţe mizeria din cocină o dată pe săptămână”. Dar asta dura un sfert de oră. Putea el oare să o ţină astfel o zi întreagă?

Sub stratul de praf erau piatră şi argilă. După o vreme curăţase o porţiune de circa o sută douăzeci de centimetri, cam cât lăţimea tunelului. Mizeria abia acoperea fundul vagonetului, dar el se simţea deja epuizat. Încercă să tragă vagonetul mai în faţă, pentru a nu mai fi nevoit să meargă prea departe ca să descarce lopata, dar roţile păreau să fie blocate în loc.

Nu avea niciun ceas şi era foarte greu să estimeze cât timp trecuse. Începu să lucreze mai încet, încercând să îşi păstreze puterile.

Apoi i se stinse lumina.

Mai întâi pâlpâi, iar el se uită speriat la felinarul atârnat în cui, dar ştia că flacăra s-ar fi alungit dacă existau emisii de gaz. Nu vedea nicio flacără alungindu-se şi se simţi împăcat. Apoi flacăra se stinse de tot.

Nu cunoscuse până atunci o beznă ca aceea. Nu vedea nimic. Nici măcar porţiuni gri, nici măcar nuanţe de negru. Ridică lopata la nivelul feţei şi o ţinu la câţiva centimetri în faţa nasului, dar nu o vedea. Probabil că aşa se simţeau orbii.

Rămase nemişcat. Ce putea să facă? Ar fi trebuit să ducă felinarul la staţia de luminat, dar nu ar fi reuşit să parcurgă drumul înapoi prin toate tunelurile nici dacă ar fi putut să vadă ceva. În bezna aceea ar fi putut bâjbâi ore întregi. Nu ştia pe câţi kilometri se întindeau galeriile ieşite din uz şi nu voia ca minerii să trimită pe alţii să-l caute. Trebuia să îl aştepte pe Price. Maistrul spusese că se va întoarce „puţin mai încolo”. Asta putea însemna câteva minute, o oră sau chiar mai mult. Iar Billy bănuia că o să dureze mai degrabă mai mult. Cu siguranţă Price făcuse asta intenţionat. O lampă de siguranţă nu se putea stinge pur şi simplu şi era foarte puţin curent acolo. Price îi luase lampa lui Billy şi o înlocuise cu una cu mai puţin ulei. Simţi un val de milă pentru propria-i persoană şi ochii i se umplură de lacrimi. Ce făcuse ca să merite asta? Apoi îşi reveni. Era un alt test, precum cel cu ascensorul. O să le arate că era destul de stăpân pe sine.

Ar trebui să continue să lucreze, chiar şi pe întuneric, hotărî el. Mişcându-se pentru prima oară de când se stinsese lumina, puse lopata în pământ şi o împinse înainte, încercând să adune praful în ea. Când o ridică în aer, judecând după greutate, lopata era încărcată. Se întoarse şi făcu doi paşi, apoi o ridică mai mult, încercând să arunce gunoiul în vagonet, dar nu aprecie bine înălţimea. Lopata se lovi de marginea vagonetului şi deodată o simţi mai uşoară, căci conţinutul căzuse pe jos. Trebuia să regleze ţinta. Mai încercă o dată, ridicând lopata mai sus. După ce descărcă lopata, o lăsă să cadă până când mânerul de lemn lovi buza căruciorului. Aşa