Pe măsură ce lucrul îl ducea mai departe de vagon, mai dădea pe alături din când în când, apoi începu să îşi numere paşii cu voce tare. Căpătă un ritm şi, cu toate că muşchii îl dureau, reuşi să continue. Treaba mergea mecanic, iar mintea îi era liberă să umble aiurea, ceea ce nu era foarte bine. Se întrebă cât de departe se prelungea tunelul şi de cât timp ieşise din uz. Se gândi la pământul de deasupra lui, care se întindea pe vreo opt sute de metri şi a cărui greutate era susţinută de nişte stâlpi de lemn învechit. Îşi aminti de fratele său, Wesley, şi de ceilalţi oameni care muriseră în mina aceea. Dar spiritele lor nu erau acolo, bineînţeles. Wesley era cu Iisus. Poate că şi ceilalţi erau. Dacă nu, erau într-un loc diferit. Începu să i se facă teamă şi îşi dădu seama că greşise gândindu-se la spirite. Îi era foame. Era timpul să-şi mănânce pachetul? Habar nu avea, dar se gândi că ar putea să mănânce. Se duse până în locul unde îşi atârnase hainele, bâjbâi pe jos, dedesubtul lor, şi îşi găsi cutia de tablă şi sticla cu ceai. Se rezemă cu spatele de perete şi dădu pe gât nişte ceai rece şi dulce. Când mâncă pâinea cu untură, auzi un zgomot stins. Spera să fie un sunet făcut de cizmele lui Rhys Price, dar era doar o dorinţă deşartă. Recunoştea acel sunet ascuţit: erau şobolani. Nu îi era frică. Erau şobolani în toate şanţurile aflate de-a lungul străzilor din Aberowen. Dar păreau să capete mai mult tupeu în întuneric, căci un moment mai târziu unul dintre ei îi trecu peste picioare. Îşi mută mâncarea în mâna stângă, luă lopata şi o agită în aer. Nici măcar nu se speriară – simţi din nou ghearele lor mici pe picioare. De data asta unul încercă să i se caţere pe mână. Cu siguranţă puteau mirosi mâncarea. Chiţăitul deveni mai intens, iar Billy se întrebă cam câţi erau. Se ridică în picioare şi înfulecă ultima bucată de pâine. Mai bău nişte ceai, apoi îşi mâncă prăjitura. Era delicioasă, plină cu fructe uscate şi cu migdale; dar un şobolan i se căţără pe picioare şi fu nevoit să o înghită repede.

Părea că ştiau că mâncarea se terminase, pentru că imediat chiţăitul se estompă, apoi dispăru de tot. Mâncarea îi dădu lui Billy forţe proaspete pentru un timp şi se întoarse la muncă, deşi simţea o durere ascuţită în spate. Se mişca mai încet, făcând pauze mai dese. Pentru a se înveseli, îşi spuse că era mai târziu decât credea el. Poate că era deja amiază. Cineva va veni să îl ia la sfârşitul turei. Lămparul verifica numerele, aşa că ştiau mereu dacă un om nu se întorsese. Dar Price luase lampa lui Billy şi o înlocuise cu alta. Oare plănuise să îl lase pe Billy acolo peste noapte? Nu ar fi mers. Tata ar fi făcut mare scandal. Şefilor le era frică de Tata – Perceval Jones recunoscuse asta, într-un fel sau altul. Mai devreme sau mai târziu, cineva avea să îl caute pe Billy.

Apoi i se făcu foame din nou şi se simţea de parcă mai trecuseră câteva ore. Începu să i se facă frică şi de data asta nu mai reuşi să o înlăture. Întunericul îl scotea din sărite. Ar fi suportat aşteptarea dacă ar fi putut să vadă. În bezna aceea completă însă, simţea că o ia razna. Nu avea niciun simţ al direcţiei şi, de fiecare dată când se îndepărta de cărucior, se întreba dacă o să se lovească de latura tunelului. Mai devreme se temuse să nu înceapă să plângă precum un copil. Acum trebuia să se abţină să nu urle. Apoi îşi aminti că Mama îi spusese: „Iisus este mereu cu tine, chiar şi jos, în mină”. Pe moment crezuse că îi spusese asta doar ca să îl facă să se poarte frumos, dar ea fusese mai înţeleaptă de atât. Bineînţeles că Iisus era cu el; Iisus era pretutindeni. Întunericul nu conta, nici trecerea timpului. Billy avea pe cineva care îi purta de grijă. Pentru a-şi aminti de asta, cântă un psalm. Nu îi plăcea vocea lui, care era încă subţire, dar nimeni nu îl auzea, aşa că putea cânta cât voia el de tare. După ce cântă toate versurile, sentimentul de frică se întoarse, aşa că şi-l imagină pe Iisus stând chiar de partea cealaltă a vagonetului şi privind cu o expresie de compasiune pe faţa lui acoperită de barbă. Billy mai cântă un psalm. După fiecare psalm, starea de spirit i se schimba. Din când în când i se făcea din nou frică să nu fie uitat, că ziua de lucru se încheiase şi că ar fi putut fi singur acolo jos; apoi iar îşi amintea de silueta care îl ocrotea în întuneric.

Ştia destul de multe cântece bisericeşti. Mersese la Capela Bethesda de trei ori în fiecare duminică, de când crescuse suficient de mare încât să poată sta locului. Cărţile cu cântece erau scumpe şi nu toţi enoriaşii ştiau să citească, aşa că toţi le învăţau pe de rost.

După ce cântă douăsprezece cântece, socoti că trecuse o oră. Cu siguranţă trebuia să fie sfârşitul turei. Mai cântă alte douăsprezece cântece. După aceea îi veni greu să le mai ţină socoteala. Le cântă pe cele care îi plăceau de două ori. Lucra din ce în ce mai încet.

În timp ce cânta Din mormânt s-a ridicat cât îl ţineau plămânii, zări o lumină. Munca devenise automată, aşa că nu se opri, ci umplu o altă lopată şi o cără până la cărucior, continuând să cânte, în timp ce lumina devenea tot mai puternică. După ce termină cântecul, se sprijini în lopată. Rhys Price stătea şi se uita la el, cu lampa atârnată de brâu, cu o privire ciudată pe faţa umbrită.

Billy nu voia să pară uşurat. Nu voia să îi arate lui Price cum se simţea. Se îmbrăcă la loc, apoi luă lampa stinsă şi şi-o atârnă de