— Ce s-a întâmplat cu felinarul? îl întrebă Price.

— Ştii foarte bine ce s-a întâmplat, spuse Billy, iar vocea lui părea în mod straniu mult mai matură.

Price se întoarse cu spatele şi porni de-a lungul tunelului.

Billy ezită. Se uită în direcţia opusă. De partea cealaltă a vagonului, aproape că vedea o siluetă cu barbă, în robă, care dispăru ca un gând.

— Mulţumesc, spuse Billy către tunelul gol.

Când îl urmă pe Price, simţi în picioare o durere cumplită de parcă urma să cadă, dar puţin îi mai păsa dacă ar fi căzut. Putea să vadă, iar ziua de lucru se încheiase. În curând avea să fie acasă şi putea să se întindă.

Ajunseră la capătul puţului şi urcară în ascensor împreună cu alţi mineri cu feţele înnegrite. Tommy Griffiths nu era printre aceştia, în schimb era Suet Hewitt. În timp ce aşteptau semnalul de sus, Billy observă că toţi se uitau la el rânjind şmechereşte.

— Cum a fost în prima ta zi de lucru, Billy Dublu?

— Foarte bine, mulţumesc, spuse Billy.

Hewitt avea pe chip o expresie maliţioasă. Cu siguranţă nu uitase că Billy îi spusese „cap sec”.

— Nicio problemă? întrebă el.

Billy ezită. Cu siguranţă ştiau ei ceva. Voia să îi facă să afle că nu i se făcuse frică.

— Mi s-a stins lampa, răspunse el.

Şi reuşi să îşi ţină în frâu tonul vocii. Se uită la Price, dar se gândi că e mai bărbăteşte să nu îl acuze direct.

— A fost cam greu să dau cu lopata în întuneric toată ziua.

Era o subestimare – poate că nici nu ar crede că a fost un mare chin –, dar era mai bine decât să spună că îi fusese frică.

Un om mai în vârstă vorbi. Era John Jones Prăvălie, poreclit astfel pentru că nevastă-sa avea o mică prăvălie în centru.

— Toată ziua? întrebă el.

— Da, răspunse Billy.

John Jones se uită la Price şi spuse:

— Ce nenorocit eşti! Trebuia să îl laşi doar o oră.

Suspiciunile lui Billy se confirmară. Toţi ştiau ce se întâmplase şi se părea că tuturor băieţilor noi le făceau ceva similar. Dar Price întrecuse măsura.

Suet Hewitt rânjea.

— Nu ţi-a fost frică, Billy, băiete, tu singur în bezna aia?

Se gândi ce să răspundă. Toţi se uitau la el, aşteptând să vadă ce are de zis. Rânjetele şmechere dispăruseră de pe feţe şi parcă toţi se simţeau ruşinaţi. Hotărî să spună adevărul.

— Da, mi-a fost frică, dar nu am fost de unul singur.

Hewitt era nedumerit.

— Nu ai fost de unul singur?

— Nu, sigur că nu, spuse Billy. L-am avut pe Iisus cu mine.

Hewitt râse tare, dar nu şi ceilalţi. Hohotul răsună scurt şi se opri brusc.

Liniştea dură doar câteva secunde. Apoi se auzi un scrâşnet metalic şi colivia se ridică. Billy se întoarse cu spatele.

Noua lui poreclă era de acum Billy-cu-Iisus.

CERUL ÎNTUNECAT

Ianuarie 1914

Contele Fitzherbert, în vârstă de 28 de ani, cunoscut familiei şi prietenilor drept Fitz, era al nouălea în rândul celor mai bogaţi oameni din Marea Britanie.

Nu făcuse nimic pentru a-şi obţine imensul venit. Pur şi simplu moştenise mii de pogoane de pământ în Ţara Galilor şi în Yorkshire. Fermele nu-i aduceau prea mulţi bani, dar sub ele se găsea cărbune, aşa că bunicul lui Fitz devenise putred de bogat prin exploatarea minieră.

În mod clar era voia lui Dumnezeu ca Fitzherberţii să domnească peste semenii lor şi să trăiască într-un mare stil; însă Fitz simţea că nu făcuse prea multe ca să justifice încrederea Domnului în el.

Tatăl său, precedentul conte, fusese cu totul diferit. Ofiţer de marină, el fusese promovat la rangul de amiral după bombardarea Alexandriei, în 1882, devenise ambasadorul Marii Britanii la Sankt Petersburg şi, în cele din urmă, ajunsese ministru în cabinetul lordului Salisbury. Conservatorii pierduseră alegerile parlamentare din 1906, iar tatăl lui Fitz murise câteva săptămâni mai târziu – Fitz era convins că sfârşitul îi fusese grăbit de vederea unor liberali iresponsabili precum David Lloyd George şi Winston Churchill preluând guvernarea ţării.

Fitz luase în primire locul său din Camera Lorzilor, camera superioară a parlamentului britanic, ca membru conservator. Vorbea bine franceza şi se descurca rezonabil în rusă, şi şi-ar fi dorit să ajungă într-o bună zi ministru de externe. În mod regretabil însă, liberalii continuaseră să câştige alegeri după alegeri, aşa că nu avusese încă şansa să intre în guvern.

Cariera lui militară fusese la fel de puţin remarcabilă. Urmase cursurile Academiei de ofiţeri de la Sandhurst şi petrecuse trei ani în regimentul de puşcaşi galezi, ajungând căpitan. Când se căsătorise, renunţase la cariera militară, dar primise gradul onorific de colonel al trupelor teritoriale din South Wales. Din păcate, din funcţia de colonel de onoare nu câştigai medalii.

Şi totuşi, avea ceva de care să fie mândru, se gândea el în timp ce trenul gonea prin văile din South Wales. Peste două săptămâni, regele urma să vină în vizită la conacul lui Fitz de la ţară. Regele George al V-lea şi tatăl lui Fitz fuseseră în tinereţe camarazi pe navă. Regele îşi exprimase recent dorinţa de a afla ce gândesc tinerii, iar Fitz organizase o petrecere discretă pentru ca Majestatea Sa să îi cunoască pe câţiva dintre ei. Acum, Fitz şi soţia lui, Bea, se întorceau acasă pentru a pune totul la punct.

Fitz preţuia tradiţiile. Nimic nu era mai bun pe lume decât ordinea confortabilă care făcea deosebirea dintre monarhie, aristocraţie, negustorime şi ţărănime. Însă acum, când se uita pe fereastra trenului, i se părea că vede o ameninţare a modului de viaţă britanic cum nu mai existase alta într-o sută de ani. Acoperind dealurile cândva verzi, ca o mană neagră-cenuşie într-o tufă de rododendron, casele terasate ale minerilor se puteau vedea pretutindeni. În acele cocioabe murdare se vorbea despre republicanism, ateism şi revoltă. Trecuse doar un veac de când nobilimea franceză fusese mânată la ghilotină şi acelaşi lucru avea să se întâmple şi aici, dacă unii dintre acei mineri musculoşi şi înnegriţi la faţă ar fi obţinut ce voiau.

Fitz ar fi renunţat cu dragă inimă la câştigurile din afacerea sa cu cărbuni dacă Marea Britanie s-ar fi putut întoarce într-o epocă mai simplă. Familia regală era o pavăză puternică împotriva insurecţiei. Însă Fitz