era neliniştit din cauza vizitei regelui, chiar dacă asta îl făcea să se simtă mândru. Se puteau întâmpla atâtea… Familia regală ar fi tratat orice omisiune drept un semn de neglijenţă, adică de lipsă de respect. Orice detaliu din acel sfârşit de săptămână avea să fie raportat de către servitorii musafirilor altor servitori, apoi stăpânilor acestora, astfel încât toate femeile din societatea londoneză aveau să afle cât de curând dacă regele primise o pernă prea tare, un cartof stricat sau o marcă greşită de şampanie.

Rolls-Royce-ul lui Fitz aştepta în gara din Aberowen. Cu Bea alături, fu condus pe drumul de o milă până la Tŷ Gwyn, conacul său de la ţară. Cădea o burniţă uşoară, dar persistentă, cum se întâmpla adeseori în Ţara Galilor.

„Tŷ Gwyn” însemna „Casa Albă” în galeză, însă numele devenise ironic. Ca orice altceva în această parte a lumii, clădirea era acoperită cu un strat de pulbere de cărbune, iar blocurile sale de piatră cândva albe căpătaseră acum nuanţa cenuşie ce păta fustele doamnelor dacă îi atingeau din neatenţie zidurile.

Cu toate acestea, clădirea era superbă, iar Fitz se simţi extrem de mândru când maşina opri pe aleea din faţă. Cea mai mare casă particulară din Ţara Galilor, Tŷ Gwyn avea două sute de camere. Pe când erau copii, el şi sora sa, Maud, număraseră ferestrele şi descoperiseră că erau 523. Fusese ridicată de bunicul său şi exista o anumită ordine, foarte plăcută, în clădirea cu trei nivele. Ferestrele de la parter erau înalte, îngăduind luminii să inunde imensele săli de recepţie. La etaj se aflau zeci de camere de oaspeţi, iar la mansardă nenumărate cămăruţe pentru servitori, după cum se vedea din lungul şir de ferestre de fronton ce punctau acoperişul abrupt.

Cele cincizeci de pogoane de grădini erau bucuria lui Fitz. Îi supraveghea personal pe grădinari, luând decizii cu privire la sădit, curăţat şi tuns.

— O casă demnă de vizita unui rege, zise el când maşina se opri în faţa porticului impunător.

Bea nu răspunse. Drumurile îi stricau buna-dispoziţie.

Când ieşi din maşină, Fitz fu întâmpinat de Gelert, câinele său de munte din Pirinei, o făptură mare cât un urs care îl linse pe mână, apoi începu să alerge de bucurie prin curte.

Ajuns în garderobă, Fitz îşi schimbă hainele de drum cu un costum cafeniu din tweed. Apoi deschise uşa ce dădea spre camerele lui Bea.

Servitoarea rusoaică, Nina, tocmai desprindea pălăria complicată pe care Bea o purtase în călătorie. Fitz zări chipul soţiei sale în oglinda de pe măsuţă şi simţi cum îi tresaltă inima. Se simţi transportat în urmă cu patru ani, în sala de bal din Sankt Petersburg, unde văzuse pentru prima oară acel chip incredibil de frumos, încadrat de bucle blonde ce nu voiau să se lase aranjate. Şi atunci, ca şi acum, ea avea o expresie îmbufnată, care lui i se părea straniu de atrăgătoare. Hotărâse pe loc că ea era femeia cu care voia să se căsătorească.

Nina era o femeie de vârstă mijlocie şi mâna îi era nesigură – adeseori Bea îşi făcea servitorii să se piardă cu firea. Sub ochii lui Fitz, un ac îi înţepă lui Bea scalpul, făcând-o să ţipe.

Nina se albi la faţă.

— Îmi pare foarte rău, Înălţimea Voastră, rosti ea în rusă.

Bea înşfăcă un ac de pălărie de pe măsuţă.

— Poftim, îţi place? strigă ea, înţepând-o în braţ pe servitoare.

Nina izbucni în lacrimi şi ieşi în fugă din cameră.

— Dă-mi voie să te ajut, îi zise Fitz soţiei sale pe un ton liniştitor.

Ea însă nu voia să se liniştească.

— Mă descurc singură.

Fitz se duse la fereastră. Vreo duzină de grădinari trebăluiau prin curte, curăţând tufele, nivelând peluza şi greblând pietrişul. Câteva tufişuri erau înflorite: viburnumul roz, iasomia galbenă de iarnă, hamamelisul şi caprifoiul înmiresmat de iarnă. Dincolo de grădină se vedea coama lină şi înverzită a munţilor.

Trebuia să aibă răbdare cu Bea şi să nu uite că ea este o străină izolată într-o ţară stranie, departe de familia ei şi de tot ce-i era familiar. Fusese uşor în primele luni ale căsniciei lor, când încă era vrăjit de felul în care arăta ea, de parfumul şi de atingerea pielii sale catifelate. Acum trebuia să se străduiască puţin.

— Ce-ar fi să te odihneşti? îi zise el. O să vorbesc eu cu Peel şi cu doamna Jevons şi o să aflu în ce stadiu sunt cu pregătirile.

Peel era majordomul, iar doamna Jevons era menajera-şefă. Bea se ocupa de organizarea angajaţilor, însă Fitz era agitat din cauza vizitei regelui şi căuta un pretext ca să se implice în pregătiri.

— O să-ţi spun cum stăm ceva mai târziu, după ce te înviorezi un pic.

Îşi scoase tabachera.

— Nu fuma aici, îi spuse ea.

El luă replica ei drept aprobare şi plecă spre uşă. Oprindu-se puţin, îi zise:

— Nu o să te porţi aşa în faţa regelui şi-a reginei, nu-i aşa? Nu o să loveşti servitorii de faţă cu ei, sper…

— Nu am lovit-o. Am înţepat-o ca să se înveţe minte.

Ruşii făceau astfel de lucruri. Când tatăl lui Fitz se plânsese de lenea servitorilor de la ambasada Marii Britanii din Sankt Petersburg, prietenii săi ruşi îi spuseseră că nu îi bate destul.

Fitz îi zise lui Bea:

— Regele s-ar simţi stânjenit dacă ar fi nevoit să asiste la o asemenea scenă. După cum ţi-am mai spus, în Anglia nu se face aşa ceva.

— Când eram mică, am fost silită să asist la spânzurarea a trei ţărani, replică ea. Mama nu a fost de acord, dar bunicul a insistat. A zis: „Asta-i ca să înveţi să-ţi pedepseşti servitorii. Dacă nu îi plesneşti sau biciuieşti pentru fărădelegi mărunte, izvorâte din neglijenţă sau din lene, vor ajunge în cele din urmă să săvârşească păcate mai mari şi vor sfârşi în laţ”. El m-a învăţat că indulgenţa faţă de clasele inferioare este un semn de cruzime pe termen lung.

Fitz începea să-şi piardă răbdarea. Bea îşi amintea copilăria ei lipsită de griji, într-o familie putred de bogată, înconjurată de armate întregi de servitori obedienţi şi de mii de ţărani fericiţi. Dacă bunicul ei neîndurător şi capabil ar mai fi trăit, acea viaţă ar fi putut continua; însă averea familiei fusese irosită de tatăl lui