— Vremurile s-au schimbat, rosti Fitz. Te rog – îţi cer – să nu mă faci de râs în faţa regelui meu. Sper că nu am lăsat loc de îndoială în mintea ta.

Apoi ieşi şi închise uşa.

Porni de-a lungul holului spaţios, nervos şi uşor trist. La începutul căsătoriei lor, astfel de ciorovăieli îl uluiau şi-l făceau să-i pară rău; acum devenise imun. Oare toate căsniciile erau astfel? Nu ştia.

Un lacheu înalt ce lustruia mânerul unei uşi se îndreptă de spate şi se lipi de perete, lăsându-şi privirea în podea, aşa cum erau învăţaţi să facă toţi servitorii de la Tŷ Gwyn când contele trecea pe lângă ei. În unele case mari, angajaţii trebuiau să se întoarcă cu faţa la perete, însă asta i se părea lui Fitz prea feudal. Fitz îl recunoscu pe om, fiindcă îl văzuse jucând crichet într-un meci dintre angajaţii de la Tŷ Gwyn şi minerii din Aberowen. Lovea foarte bine cu stânga.

— Morrison, rosti Fitz, amintindu-şi numele omului. Spune-le lui Peel şi doamnei Jevons să vină în bibliotecă.

— Am înţeles, Înălţimea Voastră.

Fitz coborî scara impunătoare. E drept că se căsătorise cu Bea pentru că îl fermecase, dar avusese şi un motiv raţional. Visa să întemeieze o mare dinastie anglo-rusă, care să domnească peste regiuni vaste, aşa cum dinastia de Habsburg domnise peste o parte a Europei secole de-a rândul.

Însă pentru asta avea nevoie de un moştenitor. Proasta dispoziţie de care Bea dădea dovadă însemna că nu avea să-l primească în patul ei în noaptea aceea. Putea insista, însă asta nu era niciodată satisfăcător. Trecuseră vreo două săptămâni de la ultima lor întâlnire intimă. Nu îşi dorea o soţie vulgară, căreia să-i stea gândul numai la asta, dar – pe de altă parte – două săptămâni reprezentau totuşi o perioadă cam lungă.

Sora sa, Maud, era încă singură la 23 de ani. În plus, copiii ei ar fi fost probabil crescuţi astfel încât să fie socialişti turbaţi, care ar fi cheltuit averea familiei tipărind manifeste revoluţionare.

Era căsătorit de trei ani şi începea să îşi facă griji. Bea rămăsese însărcinată doar o singură dată, în anul care trecuse, dar pierduse sarcina după trei luni. Se întâmplase chiar după o ceartă. Fitz anulase o călătorie planificată la Sankt Petersburg, iar Bea devenise extrem de emotivă, plângând că ar vrea să se întoarcă acasă. Fitz pusese piciorul în prag – bărbatul nu putea să-şi lase soţia să-i dicteze, la urma urmei –, însă apoi, după ce ea pierduse sarcina, fusese convins că el purta vina. Dacă Bea ar mai fi rămas însărcinată, ar fi avut grijă să nu o mai supere cu nimic până la naşterea copilului.

Alungându-şi pentru moment această grijă, se duse în bibliotecă şi se aşeză la biroul furniruit ca să compună o listă.

Peste un minut sau două, Peel intră împreună cu o menajeră. Majordomul era mezinul unui fermier, având o înfăţişare de ţăran pistruiat, cu părul grizonat, însă lucrase ca servitor la Tŷ Gwyn aproape toată viaţa sa.

— Doamna Jevons căzu la pat, Înălţimea Voastră, rosti el.

Fitz renunţase de multă vreme să mai încerce să corecteze gramatica servitorilor săi galezi.

— Stomacul, adăugă Peel pe un ton lugubru.

— N-am nevoie de detalii.

Fitz o privi pe menajeră, o fată drăguţă, de vreo 20 de ani. Chipul ei îi era oarecum familiar.

— Ea cine este? întrebă el.

Fata se prezentă singură:

— Ethel Williams, Înălţimea Voastră. Sunt adjuncta doamnei Jevons.

Fata avea accentul cântat al locuitorilor din văile South Wales.

— Ei bine, Williams, pari cam tânără ca să faci treabă de menajeră.

— Dacă Înălţimea Voastră îmi permite: doamna Jevons a zis c-o veţi aduce aici probabil pe menajera din Mayfair, însă speră ca eu să dau satisfacţie până atunci.

Oare zărise o sclipire în ochii ei când îi pomenise de dat satisfacţie? Deşi vorbea cu deferenţa cuvenită, avea un aer obraznic.

— Foarte bine, rosti Fitz.

Williams ţinea un caiet gros într-o mână şi două creioane în cealaltă.

— Am vizitat-o pe doamna Jevons în camera ei şi a reuşit să treacă totul în revistă pentru mine.

— De ce ai două creioane?

— În caz că se rupe unul, spuse ea zâmbind.

Menajerele nu ar fi trebuit să-i zâmbească contelui, însă Fitz nu se putu abţine şi-i întoarse zâmbetul.

— În regulă, zise el. Spune-mi ce ţi-ai notat acolo.

— Trei subiecte, rosti ea. Oaspeţii, angajaţii şi proviziile.

— Foarte bine.

— Din scrisoarea Înălţimii Voastre, am înţeles că vor fi douăzeci de oaspeţi. Cei mai mulţi vor veni însoţiţi de un servitor sau doi, să zicem o medie de doi, ceea ce înseamnă alte patruzeci de persoane. Vor sosi toţi sâmbătă şi vor pleca luni.

— Corect.

Fitz simţi un amestec de plăcere şi nelinişte asemănător cu senzaţia pe care o avusese înainte să ţină primul lui discurs în Camera Lorzilor: era încântat că face asta şi îngrijorat totodată de felul în care se va prezenta.

Williams continuă:

— Evident, Majestăţile Lor vor fi cazate în Apartamentul Egiptean.

Fitz încuviinţă. Acela era apartamentul cu cele mai multe camere. Tapetul avea motive decorative din templele egiptene.

— Doamna Jevons a sugerat celelalte camere care ar trebui deschise şi eu le-am notat p-aici.

Fitz zise:

— Arată-mi.

Ea ocoli biroul şi îi puse în faţă caietul deschis. Servitorii din casă erau obligaţi să facă baie o dată pe săptămână, aşa că ea nu mirosea neplăcut, cum se întâmpla în general cu cei din clasa muncitoare. De fapt, trupul ei cald răspândea un parfum floral. Poate că-i furase lui Bea săpunul aromat. El citi lista.

— Bine, rosti el. Prinţesa va decide cum vor fi repartizaţi oaspeţii în camere – s-ar putea să aibă nişte opinii de nezdruncinat.

Williams dădu pagina.

— Iată o listă cu personalul suplimentar de care avem nevoie: şase fete la bucătărie, pentru curăţatul şi spălatul legumelor; doi bărbaţi cu mâinile curate care să ajute la servit; încă trei cameriste şi trei băieţi care să se ocupe de încălţăminte şi de lumânări.

— Ştii cumva şi de unde o să-i luăm?

— A, da, Înălţimea Voastră. Am o listă cu oameni de prin partea locului care au mai lucrat aici înainte şi, dacă nu sunt de ajuns, o să le cerem să ne mai recomande şi alţii.

— Ai grijă să nu fie socialişti, rosti Fitz