Nu puteai şti niciodată la ce să te aştepţi de la galezi.

— Bineînţeles, Înălţimea Voastră.

— Şi proviziile?

Ea mai dădu o pagină.

— Iată de ce avem nevoie, ţinând cont de petrecerile din trecut.

Fitz se uită pe listă: o sută de franzele, douăzeci de duzini de ouă, patruzeci şi cinci de litri de smântână, patruzeci de kilograme de slănină, trei sute douăzeci de kilograme de cartofi… Îl apucă plictiseala.

— Nu ar trebui să lăsăm asta la urmă, până când prinţesa se hotărăşte asupra meniului?

— Trebuie să comandăm totul în Cardiff, replică Williams. Prăvăliile din Aberowen nu pot satisface comenzi atât de mari. Şi chiar şi furnizorii din Cardiff trebuie anunţaţi din timp, pentru a ne asigura că au cantităţile respective în acea zi.

Avea dreptate. Se bucura că ea se ocupă de tot. Avea capacitatea de a planifica totul din timp – o calitate rară, după cum aflase.

— Mi-ar prinde bine să am pe cineva ca tine în regimentul meu, îi zise el.

— Nu-mi stă bine în kaki, replică ea cu impertinenţă.

Pe chipul majordomului se citea indignarea.

— Williams, nu fi obraznică!

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Peel.

Fitz simţi că era vina lui pentru că-i vorbise fetei pe un ton glumeţ. Oricum, nu îl deranja obrăznicia ei. De fapt, chiar îi plăcea de ea.

Peel zise:

— Bucătarul a venit cu câteva sugestii pentru meniu, Înălţimea Voastră.

Îi înmână lui Fitz o foaie de hârtie soioasă, pe care se vedea scrisul îngrijit, ca de copil, al bucătarului.

— Din păcate, nu a venit încă vremea mieilor, dar putem face rost de o grămadă de peşte proaspăt din Cardiff.

— Seamănă mult cu ce am servit la ospăţul vânătoresc din noiembrie, rosti Fitz. Pe de altă parte, nu vrem să încercăm nimic nou de data aceasta – mai bine să rămânem la felurile de mâncare încercate şi testate deja.

— Întocmai, Înălţimea Voastră.

— Şi-acum, vinurile. Se ridică în picioare şi adăugă: Hai să coborâm în pivniţă.

Peel păru surprins. Contele nu cobora prea des în beci.

Undeva, în adâncul minţii lui Fitz, începea să încolţească o idee pe care nu voia să o admită. Şovăi, apoi spuse:

— Williams, vino şi tu ca să iei notiţe.

Majordomul deschise uşa, iar Fitz ieşi din bibliotecă şi coborî scările din spate. Bucătăria şi camerele servitorilor se aflau la demisol. Aici se aplicau alte reguli de etichetă, iar fetele şi băieţii din casă îi făceau reverenţe sau îşi duceau mâna la frunte când trecea pe lângă ei.

Pivniţa cu vinuri ocupa o parte a subsolului. Peel deschise uşa şi spuse:

— Cu permisiunea dumneavoastră, vă voi arăta eu drumul.

Fitz încuviinţă. Peel aprinse o feştilă de pe perete cu un chibrit, apoi porni pe trepte. Când ajunse jos, mai aprinse o feştilă.

Fitz deţinea o pivniţă modestă, de vreo douăsprezece mii de sticle, majoritatea puse la păstrare de către tatăl şi bunicul lui. Predominau şampania, coniacul şi rislingul, completate cu cantităţi mai mici de vin roşu de Bordeaux şi vin alb de Burgundia. Fitz nu era mare amator de vin, dar îi plăcea pivniţa pentru că îi amintea de tatăl său. „O pivniţă de vinuri necesită ordine, prevedere şi bun gust, obişnuia să spună bătrânul. Acestea sunt virtuţile care au făcut ca Marea Britanie să fie măreaţă.”

Fitz avea să-l servească pe rege cu cel mai bun vin al său, desigur, dar tot mai avea de făcut unele alegeri. Şampania avea să fie din soiul Perrier-Jouët, cel mai scump, dar din ce an? Şampania veche de douăzeci sau treizeci de ani era mai puţin spumoasă şi avea un buchet mai puternic, însă cea din producţiile mai recente avea un gust încântător şi delicios. Luă la întâmplare o sticlă de pe un rând. Era plină de praf şi de pânze de păianjen. Şterse eticheta cu batista sa albă din buzunarul de la pieptul hainei. Tot nu putea să vadă data la lumina palidă a lumânării. Îi arătă sticla lui Peel, care îşi pusese ochelarii la ochi.

— 1857, citi majordomul.

— Ah, îmi amintesc anul acela, rosti Fitz. Primul soi pe care l-am gustat vreodată şi probabil cel mai bun.

Prezenţa menajerei îl neliniştea puţin, aşa cum se aplecase lângă el pentru a se uita la sticla pusă la păstrare acolo cu mult timp înainte ca ea să se nască. Spre consternarea lui, apropierea ei îi tăia răsuflarea.

— Mă tem că a trecut vremea lui ’57, zise Peel. Pot să vă sugerez anul 1892?

Fitz se uită la o altă sticlă, şovăi, apoi luă o decizie.

— Nu pot citi la lumina asta, spuse el. Peel, poţi să-mi aduci o lupă?

Peel urcă treptele de piatră.

Fitz o privi pe Williams. Era pe punctul de a face ceva nesăbuit, dar nu se mai putea abţine.

— Eşti foarte drăguţă, rosti el.

— Vă mulţumesc, Înălţimea Voastră.

Buclele ei negre ieşeau de sub boneta de menajeră. El îi atinse părul. Ştia că avea să regrete asta mai târziu.

— Ai auzit vreodată de droit du seigneur?

Remarcă tonul răguşit al propriului glas.

— Eu sunt galeză, nu franţuzoaică, rosti ea ridicându-şi bărbia cu neobrăzare, într-un gest pe care el îl percepea deja drept caracteristic.

El îşi duse mâna de la părul ei la ceafă, privind-o în ochi. Ea îi întoarse privirea cu o încredere plină de cutezanţă. Dar ce voia să-i transmită cu acea expresie? Voia ca el să meargă mai departe sau se pregătea să-l pună într-o postură umilitoare?

Auzi paşi grei pe treptele pivniţei. Se întorcea Peel. Fitz se trase de lângă menajeră.

Ea îl luă prin surprindere, chicotind.

— Aveţi o expresie atât de vinovată! exclamă ea. Ca de şcolar.

Peel apăru în lumina palidă a lumânării, ducând o tavă de argint pe care se afla o lupă cu mâner de fildeş.

Fitz încercă să-şi calmeze bătăile inimii. Luă lupa şi reluă examinarea sticlelor de vin. Avu grijă să nu dea ochii cu Williams.

„Dumnezeule, se gândi el, ce fată extraordinară!”

Ethel Williams se simţea plină de energie. Nimic nu o deranja; putea să se ocupe de orice problemă, să treacă peste orice obstacol. Când se uită în oglindă, văzu că pielea îi străluceşte şi ochii îi sclipesc. După ce se întorseseră de la biserică, duminică, tatăl ei comentase cu umorul lui obişnuit, uşor sarcastic:

— Eşti veselă. Ai primit bani?

Se trezea că aleargă – în