loc să meargă – pe holurile nesfârşite de la Tŷ Gwyn. În fiecare zi umplea tot mai multe pagini din caietul ei cu liste de cumpărături, orare ale angajaţilor, orele la care să se strângă mesele şi cele la care să fie puse din nou, precum şi calcule: numărul feţelor de pernă, al vazelor, al şerveţelelor, al lumânărilor, al lingurilor…

Era marea ei şansă. În ciuda tinereţii sale, era menajeră-şefă interimară chiar pe timpul vizitei familiei regale. Doamna Jevons nu dădea niciun semn că s-ar putea ridica din pat, aşa că întreaga responsabilitate a pregătirii conacului pentru rege şi regină îi revenea lui Ethel. Simţise dintotdeauna că ar putea excela, dacă i s-ar da prilejul; însă în ierarhia rigidă a servitorilor aveai foarte rar oportunitatea să arăţi că eşti mai bun decât ceilalţi. Deodată se ivise o astfel de şansă, iar ea era hotărâtă să profite de ea. Poate că, după asta, bolnava doamnă Jevons avea să primească o îndeletnicire mai puţin solicitantă şi Ethel avea să devină noua menajeră-şefă, cu un salariu dublu, cu un dormitor numai al ei şi cu un loc al ei în zona servitorilor.

Însă mai avea până acolo. Contele era evident mulţumit de felul în care ea îşi făcea treaba şi hotărâse să nu mai cheme menajera de la Londra, ceea ce era un mare compliment pentru Ethel; însă, se gândi ea neliniştită, încă mai era timp să aibă o mică scăpare, să comită o greşeală fatală, care să compromită totul: o farfurie murdară la masă, o canalizare stricată, un şoarece mort în cadă, iar contele avea să se înfurie.

În dimineaţa sâmbetei în care trebuiau să sosească regele şi regina, vizită fiecare cameră de oaspeţi, asigurându-se că focul este făcut şi că pernele sunt umflate. Fiecare cameră avea cel puţin o vază cu flori, culese chiar în acea dimineaţă din seră. Exista hârtie de scris cu antetul de la Tŷ Gwyn pe fiecare scrin. Erau prosoape, săpun şi apă pentru spălat. Răposatului conte nu îi plăcuse ţevăria şi Fitz nu apucase să instaleze robinete în toate camerele. Erau doar trei closete cu apă într-o casă cu o sută de dormitoare, aşa că majoritatea camerelor aveau nevoie şi de oliţe de noapte. Erau pregătite potpourriuri, făcute de doamna Jevons după reţeta ei personală, ca să alunge mirosurile neplăcute.

Alaiul regelui trebuia să sosească la ora ceaiului. Contele avea să îi întâmpine la gara din Aberowen. Fără îndoială că avea să se strângă acolo o mulţime, sperând să-l zărească pe monarh, dar regele şi regina nu aveau să se întâlnească cu oamenii la acel moment. Fitz urma să îi aducă la conac cu Rolls-Royce-ul său, o maşină mare şi închisă. Comisul regelui, Sir Alan Tite, şi restul alaiului cu care călătorea regele aveau să-i urmeze, cu bagajul, în diverse vehicule trase de cai. În faţa conacului, un batalion de puşcaşi galezi se strângea deja de ambele părţi ale aleii, ca să asigure garda de onoare.

Perechea regală avea să se arate supuşilor luni dimineaţă. Plănuiau să facă un tur al satelor din împrejurimi într-o trăsură deschisă şi să se oprească la primăria din Aberowen, ca să se întâlnească cu primarul şi cu consilierii locali, înainte de a porni spre gară.

Ceilalţi oaspeţi începură să sosească pe la amiază. Peel stătea în sala de la intrare şi repartiza cameriste care să îi conducă în camerele lor şi lachei care să le ducă bagajele. Primii care ajunseră fură unchiul şi mătuşa lui Fitz, ducele şi ducesa de Sussex. Ducele era un văr de-al regelui şi fusese invitat pentru ca monarhul să se simtă mai confortabil. Ducesa era mătuşa lui Fitz şi, ca toţi ceilalţi din familie, era extrem de interesată de politică. În casa lor din Londra organiza un salon frecventat de membri ai cabinetului.

Ducesa o informă pe Ethel că regele George al V-lea era uşor obsedat de ceasuri şi detesta să vadă că ceasurile din aceeaşi casă indică ore diferite. Ethel blestemă în sinea ei: în Tŷ Gwyn erau peste o sută de ceasuri. Împrumută ceasul de buzunar al doamnei Jevons şi începu să fixeze la aceeaşi oră toate ceasurile din casă.

În sala cea mică de mese dădu peste conte. Stătea la fereastră, cu mintea rătăcită aiurea. Ethel îl studie pentru o clipă. Era cel mai chipeş bărbat pe care îl văzuse vreodată. Faţa sa palidă, luminată de lumina blândă a soarelui de iarnă, părea sculptată în marmură albă. Avea o bărbie colţuroasă, pomeţi pronunţaţi şi nasul drept. Părul său era negru, însă avea ochii verzi – o combinaţie neobişnuită. Nu avea barbă, mustăţi sau favoriţi. Cu o faţă ca a lui, se gândi Ethel, ce rost avea să laşi părul s-o acopere?

El îi surprinse privirea.

— Tocmai am fost informat că regelui îi place să aibă un castron cu portocale în cameră! zise el. Nu-i nicio portocală în toată casa.

Ethel se încruntă. Niciunul dintre băcanii din Aberowen nu avea portocale atât de devreme în sezon – clienţii lor nu îşi permiteau asemenea produse de lux. Acelaşi lucru era valabil şi pentru toate celelalte oraşe din South Wales.

— Dacă mi-aţi îngădui să folosesc telefonul, aş putea vorbi cu unul sau doi băcani din Cardiff, zise ea. S-ar putea să aibă portocale din Africa de Sud în această perioadă a anului.

— Dar cum o să le aducem aici?

— O să cer prăvăliei să pună un paner în tren.

Se uită la ceasul pe care tocmai îl fixase.

— Cu puţin noroc, portocalele vor ajunge aici odată cu regele, spuse ea.

— Asta e, zise el. Aşa vom face. Se uită drept la ea şi îi spuse: Eşti uluitoare. Nu cred că am mai cunoscut o fată ca tine.

Ea îi întoarse privirea. El îi mai vorbise astfel, mult prea familiar şi cu o oarecare intensitate, de câteva ori în ultimele două săptămâni, iar asta îi dăduse lui Ethel un sentiment straniu, un soi de entuziasm tulburător, de parcă urma să se întâmple ceva periculos de incitant. Era ca acel moment dintr-un basm când prinţul intră în castelul fermecat.

Vraja fu întreruptă de sunetul roţilor de maşină pe aleea de afară, apoi de o voce familiară:

— Peel!