Fitz se uită pe fereastră. Expresia de pe chipul lui era de-a dreptul comică.

— O, nu! îngăimă el. Sora mea!

— Bine aţi venit acasă, Lady Maud, se auzi glasul lui Peel. Chiar dacă nu vă aşteptam.

— Contele a uitat să mă invite, dar am venit singură.

Ethel îşi înăbuşi un zâmbet. Fitz îşi iubea năbădăioasa soră, însă o considera foarte dificilă. Opiniile ei politice erau alarmant de liberale: era o sufragetă, o militantă pentru acordarea dreptului de vot femeilor. Maud i se părea minunată lui Ethel – era exact genul de femeie independentă care şi-ar fi dorit şi ea să fie.

Fitz ieşi cu paşi mari din cameră, iar Ethel îl urmă în sala de la intrare, o încăpere impunătoare, decorată în stilul gotic îndrăgit de victorienii din generaţia tatălui lui Fitz: furniruri închise la culoare, tapet cu model complicat şi jilţuri din lemn de stejar ce arătau ca nişte tronuri medievale. Maud tocmai intra pe uşă.

— Fitz, dragul meu, ce mai faci? rosti ea.

Maud era înaltă, ca fratele său, şi semănau la înfăţişare, însă trăsăturile sculpturale care îl făceau pe conte să aducă a statuie de zeu nu erau la fel de măgulitoare la o femeie, astfel că Maud era mai degrabă izbitoare decât frumoasă. Contrar părerii populare conform căreia feministele erau neîngrijite, ea era îmbrăcată cu foarte mult gust, purtând o fustă strâmtă peste cizmele cu cataramă, o haină bleumarin cu o curea supradimensionată şi cu manşete mari, şi o pălărie cu o pană înaltă prinsă de boruri ca un drapel de regiment.

Era însoţită de mătuşa Herm. Lady Hermia era cealaltă mătuşă a lui Fitz. Spre deosebire de sora ei, care se căsătorise cu un duce bogat, Herm se măritase cu un baron nechibzuit, care murise tânăr şi falit. Cu zece ani în urmă, după ce părinţii lui Fitz şi ai lui Maud muriseră la un interval de câteva luni unul faţă de celălalt, mătuşa Herm se mutase la ei ca să o crească pe nepoata ei, în vârstă de 13 ani pe atunci. Continua să se poarte ca o însoţitoare oarecum ineficientă pentru Maud.

Fitz îi zise lui Maud:

— Ce cauţi aici?

Mătuşa Herm murmură:

— Ţi-am spus eu că n-o să-i placă, dragă.

— Nu puteam lipsi exact când vine regele în vizită, rosti Maud. Ar fi fost o lipsă de respect din partea mea.

Tonul lui Fitz era exasperat:

— Nu vreau să vorbeşti cu regele despre drepturile femeilor.

Ethel nu credea că existau motive de îngrijorare. În ciuda vederilor politice radicale ale lui Maud, ea ştia cum să-i flateze şi cum să flirteze cu bărbaţii puternici, şi chiar şi prietenii conservatori ai lui Fitz o plăceau.

— Ia-mi haina, te rog, Morrison, zise Maud.

Îşi desfăcu nasturii şi se întoarse ca să-i permită lacheului să îi scoată haina.

— Bună, Williams, ce mai faci? îi spuse ea lui Ethel.

— Bine aţi venit acasă, Înălţimea Voastră, rosti Ethel. Doriţi să staţi în Apartamentul cu Gardenii?

— Da, te rog. Îmi place panorama de acolo.

— Vreţi să serviţi prânzul până vă pregătesc camera?

— Da, te rog. Mi-e foame de mor.

— Astăzi servim în regim de club, întrucât oaspeţii sosesc la ore diferite.

Regimul de club însemna că oaspeţii erau serviţi oricând intrau în sala de mese, ca într-un club de gentilomi sau ca într-un restaurant, în loc să se pună masa o dată pentru toată lumea. Prânzul era modest în ziua aceea: supă fierbinte, concentrată şi condimentată, platouri cu aperitive reci şi peşte afumat, păstrăv umplut, cotlete de miel şi câteva dulciuri şi brânzeturi.

Ethel deschise uşa şi le urmă pe Maud şi pe Herm în marea sală de mese. Acolo se aflau deja verii von Ulrich. Walter von Ulrich, cel mai tânăr dintre ei, era chipeş şi fermecător şi părea încântat să se afle la Tŷ Gwyn. Robert era un tip mofturos: îndreptase tabloul ce înfăţişa castelul din Cardiff aflat pe peretele din camera sa, ceruse mai multe perne şi descoperise că în călimara de pe scrinul său cerneala se uscase – o scăpare care o făcu pe Ethel să se întrebe îngrijorată ce altceva mai uitase.

Se ridicară în picioare când doamnele intrară în sală. Maud se duse ţintă la Walter şi-i zise:

— Nu te-ai schimbat deloc de când aveai 18 ani! Mă mai ţii minte?

Chipul lui se lumină.

— Da, deşi tu te-ai schimbat de când aveai 13 ani.

Îşi dădură mâna şi apoi Maud îl sărută pe obraji, de parcă ar fi fost rude.

— Făcusem o adevărată pasiune de fetişcană pe vremea aceea, rosti ea cu o candoare dezarmantă.

Walter zâmbi.

— Şi tu îmi plăceai foarte mult.

— Dar te purtai mereu ca şi cum aş fi fost o pacoste!

— Trebuia să îmi ascund sentimentele faţă de Fitz, care te proteja ca un câine de pază.

Mătuşa Herm tuşi, manifestându-şi astfel dezaprobarea faţă de acest acces brusc de intimitate. Maud zise:

— Mătuşă, dumnealui este Herr Walter von Ulrich, un vechi prieten şi coleg de şcoală de-al lui Fitz, care obişnuia să vină aici în vacanţe. Acum este diplomat la ambasada germană din Londra.

Walter spuse:

— Permiteţi-mi să vi-l prezint pe vărul meu, graful Robert von Ulrich.

Graf era termenul german pentru conte, după cum îşi amintea Ethel.

— Este ataşat militar la ambasada austriacă.

De fapt, erau veri de gradul al doilea, îi explicase sobru Peel lui Ethel: bunicii lor erau fraţi, iar cel mai tânăr dintre ei se căsătorise cu o moştenitoare germană şi părăsise Viena, mutându-se în Berlin, ceea ce explica de ce Walter era german, iar Robert austriac. Lui Peel îi plăcea să lămurească aceste chestiuni.

Toată lumea se aşeză. Ethel îi ţinu scaunul mătuşii Herm.

— Aţi dori nişte supă concentrată şi condimentată, Lady Hermia? întrebă ea.

— Da, Williams, te rog.

Ethel îi făcu semn unui lacheu, care se duse la bufetul pe care supa era ţinută fierbinte într-o oală. Văzând că nou-veniţii se făcuseră comozi, Ethel plecă repede să le pregătească dormitoarele. Când uşa se închidea în spatele ei, îl auzi pe Walter von Ulrich spunând:

— Îmi amintesc cât de mult îţi plăcea muzica, Lady Maud. Tocmai discutam despre baletul rusesc. Ce părere ai despre Diaghilev?

Nu mulţi bărbaţi le cereau femeilor părerea. Maud avea să aprecieze asta. În timp ce Ethel cobora în grabă treptele ca să găsească două cameriste care să se ocupe de