Sala cu Sculpturi de la Tŷ Gwyn era o anticameră a sălii de mese. Oaspeţii se adunau acolo înainte de cină. Fitz nu era foarte interesat de obiectele de artă – acestea fuseseră colecţionate de bunicul său însă sculpturile le ofereau oamenilor ceva de discutat în timp ce aşteptau să se servească cina.

Pe când vorbea cu mătuşa sa, ducesa, Fitz se uită neliniştit împrejur, la bărbaţii în smoching şi la femeile cu rochii decoltate de seară şi cu diademe pe cap. Protocolul cerea ca toţi oaspeţii să se afle în încăpere atunci când regele şi regina aveau să intre. Unde era Maud? Doar nu avea de gând să provoace un incident? Nu, iat-o, într-o rochie mov de mătase, purtând diamantele mamei lor, vorbind însufleţită cu Walter von Ulrich.

Fitz şi Maud fuseseră dintotdeauna apropiaţi. Tatăl lor fusese un erou distant, iar mama lor – acolita sa nefericită; cei doi copii îşi oferiseră unul altuia afecţiunea de care aveau nevoie. După ce muriseră părinţii lor, ei se apropiaseră şi mai mult, uniţi de suferinţă. Fitz avea pe atunci 18 ani şi încercase să-şi protejeze surioara de cruzimea lumii. Ea, la rândul ei, îl adorase. Acum, că erau amândoi adulţi, ea devenise independentă, în vreme ce el continua să creadă că, în calitatea sa de cap al familiei, încă avea autoritate asupra ei. Totuşi, afecţiunea pe care şi-o purtau unul altuia se dovedise suficient de puternică ca să treacă amândoi peste diferenţele dintre ei – cel puţin până atunci.

Ea îi atrăgea acum atenţia lui Walter asupra unui Cupidon din bronz. Spre deosebire de Fitz, ea înţelegea asemenea lucruri. Fitz se ruga ca ea să vorbească toată seara numai despre artă şi să nu abordeze subiectul drepturilor femeilor. George al V-lea detesta liberalii – toată lumea ştia asta. Monarhii erau de obicei ultraconservatori, însă evenimentele accentuaseră antipatia regelui. El urcase pe tron în toiul unei crize politice. Împotriva voinţei sale, fusese silit de către premierul liberal H.H. Asquith – puternic susţinut de opinia publică – să mai reducă din atribuţiile Camerei Lorzilor. Această umilinţă încă îl îndurera. Majestatea Sa ştia că Fitz, ca membru conservator în Camera Lorzilor, se opusese din toate puterile acestei aşa-zise reforme. Cu toate acestea, dacă Maud l-ar fi sâcâit în seara aceea, el nu i-ar fi iertat-o niciodată lui Fitz.

Walter se afla abia la începutul carierei sale de diplomat, însă tatăl lui era unul dintre cei mai vechi prieteni ai kaizerului. Şi Robert avea relaţii sus-puse: era unul dintre apropiaţii arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar. Un alt oaspete ce frecventa cercurile înalte era americanul înalt şi tânăr care vorbea acum cu ducesa. Numele lui era Gus Dewar, iar tatăl său, un senator, era consilierul preşedintelui Statelor Unite, Woodrow Wilson. Fitz considera că se descurcase bine, izbutind să adune laolaltă un asemenea grup de tineri, elita ce avea să conducă lumea în viitor. Spera ca regele să fie mulţumit.

Gus Dewar avea o fire agreabilă, deşi era uşor stingher. Se apleca de spate, de parcă ar fi preferat să fie mai scund şi să sară în ochi cât mai puţin. Părea nesigur pe sine, dar era curtenitor cu toată lumea.

— Poporul american este interesat mai degrabă de problemele interne decât de politica externă, îi spunea el ducesei. Însă preşedintele Wilson este liberal, astfel încât este firesc să fie mai atras de regimurile democrate, precum cel din Franţa şi din Marea Britanie, decât de monarhiile autoritare din Austria şi Germania.

În acel moment uşa dublă se deschise, camera se cufundă în tăcere, iar regele şi regina îşi făcură intrarea. Prinţesa Bea făcu o reverenţă, Fitz se înclină, iar toţi cei prezenţi le urmară exemplul. Urmară câteva clipe de tăcere stingheră, căci nimeni nu avea voie să vorbească până când una dintre alteţe nu spunea ceva. În cele din urmă, regele îi zise lui Bea:

— Am stat în această casă acum douăzeci de ani, să ştii!

După aceea oamenii începură să se relaxeze.

Regele era un bărbat dichisit, reflectă Fitz în timp ce discutau nimicuri toţi patru. Avea barba şi mustaţa atent îngrijite. Părul începuse să i se rărească, dar încă mai avea suficient cât să şi-l pieptene cu o cărare dreaptă ca o riglă. Hainele strâmte de seară se potriveau cu silueta lui suplă: spre deosebire de tatăl său, Edward al VII-lea, el nu era gurmand. Se destindea cu hobby-uri ce necesitau precizie: îi plăcea să colecţioneze timbre, lipindu-le cu meticulozitate în albume, un obicei care îi atrăsese dispreţul intelectualilor londonezi nerespectuoşi.

Regina era ceva mai spectaculoasă – avea bucle cărunte, o gură severă şi un piept mărinimos, dezvăluit în mod măgulitor de decolteul extrem de adânc care era atunci la modă. Era fiica unui prinţ german. Fusese logodită iniţial cu Albert, fratele mai mare al lui George, însă acesta murise de pneumonie exact înainte de nuntă. Când George deveni noul moştenitor al tronului, el o preluă şi pe logodnica fratelui său, o uniune privită de unii oameni ca fiind puţin cam medievală.

Bea era în mediul ei. Purta o rochie seducătoare din mătase roz, iar buclele sale blonde erau aranjate perfect, astfel încât să pară uşor dezordonate, de parcă tocmai s-ar fi desprins dintr-un sărut nepermis. Vorbea cu regele plină de însufleţire. Simţind că sporovăiala fără rost nu l-ar fi fermecat pe George al V-lea, îi povestea cum crease Petru cel Mare flota Rusiei, iar el dădea din cap, vizibil interesat.

Peel apăru în uşa sălii de mese, cu o expresie întrebătoare pe chipul său pistruiat. Îi atrase atenţia lui Fitz şi îi făcu un semn cu capul. Fitz o întrebă pe regină:

— Doriţi să mergem la cină, Majestatea Voastră?

Ea îi dădu braţul. În spatele lor, regele mergea la braţ cu Bea, iar restul oaspeţilor se aşezară, perechi-perechi, în ordinea prestanţei. Când toată lumea fu gata, intrară în sala de mese în alai.

— Ce frumos, murmură regina când văzu masa.

— Vă mulţumesc, rosti Fitz, răsuflând uşurat.

Bea făcuse o treabă nemaipomenită. Trei candelabre atârnau deasupra mesei lungi. Reflexiile lor sclipeau în paharele de cristal de pe masă. Toate tacâmurile erau din aur, la