Acel ser, care este partea apoasă a sângelui, este nevătămător; în schimb serul bilei negre şi acide devine primejdios când se amestecă cu ceva sărat sub acţiunea căldurii, fiind numit flegmă acidă. Mai există de asemenea şi acea.substanţă provenită prin descompunerea cărnii tinere şi moi. În prezenţa aerului. Această substanţă se umflă cu aer şi se acoperă cu lichid, [83d]formând astfel nişte bule de aer, care sunt însă mult prea mici pentru a fi văzute, dar care, odată adunate laolaltă, devin vizibile şi capătă o culoare albă, datorită spumei ce se formează. Toată această descompunere a cărnii mai în prezenţa aerului se numeşte flegmă albă. [83e]Flegma abia formată are o limfă — transpiraţia, lacrimile şi toate câte se scurg zilnic din trup.

Toate aceste umori produc boli atunci când sângele nu este înlocuit în mod firesc prin mâncare şi băutură. Când diferitele feluri de carne sunt separate de către boală, dar rămân încă legate, puterea bolii este înjumătăţită şi există încă speranţa unei însănătoşiri grabnice. În schimb, când substanţa care leagă carnea [84a]de oase se îmbolnăveşte ea însăşi — şi, în loc să fie grasă, alunecoasă şi vâscoasă, devine aspră, sărată şi uscată, din cauza unui regim nesănătos — şi când lichidul ce este separat de muşchi şi de tendoane încetează a mai hrăni oasele şi a le uni cu carnea, atunci, toată această substanţă se fărâmiţează din nou în carne şi tendoane, separându-se de oase. La rândul ei, carnea [84b]se desprinde de rădăcinile sale şi, lăsând tendoanele goale şi pline de un element sărat, întră în circulaţia sângelui, agravând îmbolnăvirile descrise mai înainte.

Cele mai grave îmbolnăviri sunt însă cele care se produc mai în adânc, cele în care oasele însele, din cauza densităţii cărnii, nu primesc destul aer şi astfel se mucegăiesc, se încălzesc şi se cariază; şi, neprimind acel fluid hrănitor, întregul proces se inversează: [84c]oasele se fărâmiţeăză şi trec în fluidul hrănitor, fluidul hrănitor în carne şi carnea din nou în sânge — toate acestea agravând îmbolnăvirile acelor părţi descrise mai înainte.

Cel mai grav caz dintre toate este însă acela. În care se îmbolnăveşte însăşi măduva, fie din cauza unui exces, fie din cea a unei lipse, producându-se astfel cele mai grave îmbolnăviri, îmbolnăvirile fatale, în care întreaga substanţă a trupului e forţată să curgă într-un sens opus celui firesc.

O a treia categorie de îmbolnăviri trebuie concepută [84d]ca fiind generată în trei feluri: prin respiraţie, prin flegmă şi prin bilă.

Când plămânul, cel care alimentează trupul cu aer, se blochează cu mucozităţi, astfel încât trecerea aerului este oprită, unele din părţile lui rămân complet neventilate, în timp ce altele primesc prea mult aer. Cele neventilate, rămânând neprimenite, putrezesc; iar surplusul de aer din celelalte ajunge în cele din urmă în vene, pe care le deformează, şi apoi se strânge în mijlocul trupului, pe care îl dizolvă. Astfel apar [84e]nenumărate îmbolnăviri, foarte dureroase şi însoţite de transpiraţie.

De multe ori, când carnea este dizolvată în trup, se formează înăuntrul acestuia un aer, care, neputând ieşi de acolo, produce acelaşi fel de dureri ca acelea produse de pătrunderea aerului. Aceste dureri devin foarte acute atunci când aerul se adună în preajma tendoanelor şi venelor umerilor, pe care le contractă, răsucindu-le astfel şi pe cele mai mari, ataşate de ele. Aceste îmbolnăviri îşi trag numele de la contractura produsă: tetanos şi opisthotonos. Vindecarea lor nu este lucru uşor. Adesea ea apare însă ca urmare a unei febre.

Flegma albă, la rândul ei, devine primejdioasă [85a]atunci când aerul din bule este reţinut în interior. Dar, dacă poate ajunge în contact cu aerul din afara trupului, nu este primejdioasă, deşi, în acest caz, trupul este vătămat de o erupţie de culoare albă şi de alte asemenea. maladii. Când ea, flegma albă, se amestecă cu bila neagră şi se revarsă în circuitele divine din cap şi când îmbolnăvirea survine în timpul somnului, ea nu este foarte gravă. În schimb, dacă survine în stare de veghe este foarte greu de tratat. Şi, fiind o afecţiune a părţii [85b]sacre din trup, se numeşte boala sacra{16}.

Flegma acidă şi sărată este cauza tuturor îmbolnăvirilor ce iau forma inflamaţiilor; ele au însă multe denumiri, potrivit cu locul peste care ea se scurge.

Inflamabile trupului, numite aşa din cauză că ard şi sunt umflate, sunt toate produse de bilă. Când bila îşi găseşte o cale de ieşire, dogoarea din ea provoacă tot felul de erupţii. Dacă însă nu poate ieşi, provoacă multe [85c]maladii inflamatorii. Dintre acestea cea mai gravă se produce atunci când bila se amestecă cu sânge pur şi îi dislocă fibrele. Aceste fibre sunt distribuite în sânge pentru a menţine într-o proporţie potrivită părţile solide şi cele lichide din el, şi, deci, pentru ca el să nu fie lichefiat de căldură prin porii din piele sau să nu devină prea dens şi astfel să circule cu greutate prin vene. Dacă aceste fibre sunt adunate laolaltă, chiar după [85d]ce a survenit moartea, sângele rămas devine fluid; dacă sunt însă lăsate în voia lor, ele încheagă sângele cu ajutorul răcelii înconjurătoare. Aceasta fiind puterea fibrelor asupra sângelui, bila — care provine din sânge îmbătrânit şi care, din carne, redevine sânge — atunci când pătrunde în sânge în cantităţi mici, sub forma unui lichid fierbinte, este coagulată de către fibre. [85e]Astfel, răcindu-se ea însăşi, provoacă o răceală internă şi frisoane. Când însă bila pătrunde în cantitate mare, ea încălzeşte fibrele prin propria ei dogoare şi le pune în neorânduială. Şi, dacă are îndeajuns de multă putere, bila pătrunde în măduvă şi o arde, eliberând astfel sufletul de parâmele cu care este legat. Dar, dacă bila nu are îndeajuns de multă putere şi dacă trupul e rezistent, ea este dominată şi în cele din urmă fie este împinsă la suprafaţa trupului, fie este alungată din el, asemenea unui exilat dintr-o cetate aflată în război civil, fiind împinsă prin vene în abdomenul superior [86a]sau inferior. În acest caz ea provoacă diaree, dizenterie şi alte asemenea boli.

Când trupul